„Dintre toate născocirile minţii
omeneşti, iubirea s-a pus în fruntea sentimentelor ce aduc suferinţă, zbatere
fără rost şi fapte pe care raţiunea le-ar judeca drept nebuneşti. Iubirea ar
trebui să aibă măsură. Măsura inimii şi a sufletului. Căci ceea ce este prea
mult nu aduce nimic bun.
Ninge. Gândurile se cern
prin ciurul spart al timpurilor de demult, curg tăvălug peste mine, mă
îngroapă, mă sufocă, mă fac să caut un perete pe care să-mi sleiesc bruma de
minte rămasă. Vârtejul acesta nestăvilit mă cuprinde, mă înghite fără milă, mă
sfâşie, îmi jupoaie sufletul. Mă preling însângerat printre oamenii cărora nu
le-a păsat niciodată de suferinţa mea, nu i-a interesat nicicând să-şi aplece
urma de bunătate rămasă în ei către strigătul înfundat ce se oprea întotdeauna
strivit între dinţi, dar se citea adânc întipărit în privire.
Dacă timpul s-ar scurge
invers, de la capătul său infinit către imprecizabilul moment al naşterii sale din nimic, aş aştepta
o viaţă începutul timpului. Aş privi răbdător, fără a mai lupta, fără a mă
frământa, cum orele devin minute, minutele se transformă în secunde, iar
secundele se prăbuşesc în ele însele, ajungând în final acel punct minuscul,
imperceptibil şi indivizibil al stării permanente de nimic.
M-aş arunca în mjlocul
vâltorii, purtat de ape tulburi, către un izvor neştiut. Trupul acesta ce merge
fără tăgadă spre disoluţie s-ar micşora, cu membre ce se retrag spre matcă,
până când s-ar întoarce la stadiul de ou primordial, ca o însumare imaterială a
tuturor posibilităţilor latente.
Acum însă, este prea
târziu.”
Din colţul camerei se scurgea către fereastra deschisă un nor albăstrui de
fum, ce îşi trăgea seva din ţigara morfolită, ţinută captivă între degete.
Începuse o nouă zi, cu nimic diferită de cele de dinaintea ei sau de cele care
urmau. Acelaşi tipar, aceleaşi mişcări, aceleaşi tabieturi urmate întocmai,
dintr-un soi de reflex inexplicabil, pavlovian. Era mai comod aşa, căci sub
tirania rutinei se întrezărea timid un oarecare sentiment de siguranţă, de
linişte interioară.
Toate acele gesturi stereotipe, golite de înţeles, îl făceau să semene cu o
maşinărie guvernată de legi ce îi ocoleau miezul raţiunii şi marginile
simţirii. O viaţă întreagă încercase să caute o ordine inexistentă a
lucrurilor, într-un univers haotic şi lipsit de logică. O altă victimă colaterală
a gândirii carteziene.
Cu o mişcare studiată şi exersată timp de decenii, apucă tacticos ceaşca de
cafea, fără a uita să depărteze burghez degetul mic, într-un unghi de o
precizie matematică, de parcă ar fi ştiut dinainte unde să se oprească. Braţul descrise
apoi un arc de cerc perfect, în drumul către papilele gustative ce fremătau,
anticipând gustul pe care îl decodau mereu cu acurateţea unui mecanism infailibil.
Din stradă se auzeau distinct zgomotul maşinilor, bolboroseala enervantă a
trecătorilor şi lătratul insuportabil al câinelui din curtea vecină. Existenţa
forfotea departe de el, în forme insignifiante şi nedefinite. Iar el, învelit
de pereţii camerei, urmărea distant zbaterea inconştientă, lipsită de sens şi
scop, a acestei erori numite viaţă.
