26 sept. 2019

House and Rooms in the House

Parts of the house, an interactive worksheet by Leohanny

liveworksheets.com






12 dec. 2015

Erată

Povestea a fost scrisă demult, în decursul unor ani pierduţi printre degete, pagină cu pagină, într-o înşiruire fără noimă, a cărei ordine s-a născut din paradoxul şi ironia vieţii. Acum, rămasă îngheţată printre rândurile aproape şterse, frumos ornate cu o caligrafie atentă, ea sălăşluieşte întemniţată pe veci pe foile a căror singură vină este că au acceptat neştiutoare să ducă povara şi mizeria sensurilor adânc înrădăcinate în cuvintele ce par desprinse din alte timpuri. Iar timpul perfid a devenit, cu fiecare clipă ofilită, o imagine hidoasă a propriei metamorfoze maligne din unitate de măsură în unitate de tortură. Ca un vierme, s-a înfipt nemilos în carne, smulgând în drumul lui sfredelit bucăţi de suflet.
Îndreptarea faptelor ce au provocat atât de mult chin interior este imposibilă şi inutilă totodată. Nu ar mai folosi nimănui şi la nimic să spun că altruismul premeditat este infinit mai rău decât egoismul sincer şi asumat, măcar pentru simplul motiv că presupune o amplă ipocrizie disimulată sub forma unei false bunăvoinţe.
Prezentul perpetuu în care am senzaţia că mă înec primeşte, când şi când, un junghi din trecut, semn că, oricât m-am străduit, nu am putut uita şi nu am putut ierta. Sau ordinea era cumva invers ? Trebuia mai întâi să iert ca să pot uita ? Nu mai ştiu şi nici nu cred că mai are rost să mă mai întreb tocmai acum. Privesc în urmă şi ştiu că singura îndreptare posibilă se mai poate contura doar în imaginaţia mea. Cele ce nu mai pot fi schimbate rămân strâmbe pe vecie. Este prea târziu, pentru mine şi pentru ceilalţi. Rănile s-au vindecat greu, lâsând în urma lor cicatricea diformă a suferinţei. Cine mai are răbdare să citească, după ce povestea se va fi încheiat, îndreptarul patimilor rămas ca un apendice hidos atârnat de carcasa goală a deşertăciunii ? Poate doar cineva răzleţit de turmă va fi mânat de o curiozitate inexplicabilă şi va dori să vadă ce se ascunde după acea ultimă pagină golaşă, rămasă ca un epitaf al unei vieţi scoasă din matca ei firească şi purtată pe coclauri sinuoase şi pline de oprelişti. Sau poate cineva cuprins de o dorinţă masochistă va dori să afle dacă povestea putea avea un alt final, decupat din filme proaste, în care toată lumea trăieşte fericită până la adânci bătrâneţi doar pentru a-şi lua fericirea iluzorie pe celălalt tărâm.
Reluată pe capitole, pe fragmente disparate, disecată în fraze, propoziţii şi cuvinte răzleţe, istoria îşi dă pe faţă arama imposibilităţii de a se aranja frumos în pagina destinului, pe care nu l-a putut înfrunta şi nici nu l-a înţeles pe deplin niciodată. Povestea a fost scrisă. E un adevăr ce nu mai poate fi schimbat nici cu preţul sângelui, ci doar în închipuirea obosită a minţii ce abia acum se limpezeşte. Din hăţişul trecutului, în care bălăriile au crescut înalte, lumina nu mai răzbate. Întunericul a căzut greu, acoperind hulpav totul. Bâjbâi pipăind conturul unor sentimente ce îşi dorm somnul de veci, încercând să ajung la limanul împăcării cu mine.

25 iun. 2015

Dicteu

Aşadar, gândurile mi s-au fracturat exact în secunda când credeam că totul capătă o formă palpabilă. Gândurile bolnave de hemofilie latentă, pe care boala lor intrinsecă le împiedică să se coaguleze, au căzut răpuse de o forţă venită de pe un tărâm ce ignoră logica. Castelul de nisip s-a prăbuşit în el însuşi, într-o implozie necontrolată, târând cu sine către hăul uitării bruma de adevăr nenăscut.
În urmă, a rămas căscată larg consternarea şi a început să zumzăie un sâcâitor sentiment de dezamăgire amestecată cu dezgust. Cum se face că şirul consistent al ideilor se volatilizează atât de uşor? Totul este răsturnat cu susul în jos, lumea se dizolvă şi se dispersează în direcţii imposibil de precizat. Echilibrul precar de care depinde mersul pe sârmă e pe cale să se piardă şi el. Odată căzut din starea de graţie, golul se întinde nesfârşit, atât în jos, cât mai ales în sus. De fapt, totul este relativ, enervant de ambiguu şi năucitor pentru mintea obişnuită cu noţiuni stabilite apriori de alţii şi demonstrate indubitabil prin procedee alambicate. Aş putea spune că mă prăbuşesc în sus şi mă înalţ în jos, dar aş putea greşi. Poate că, de fapt, cad pe orizontală într-un univers care nu a învăţat încă legile fizicii sau preferă, sclifosit, să nu ţină cont de ele.
Rămasă în starea de indecizie, sfera perfectă a sufletului răsună a gol. Sunetul se izbeşte neputincios de pereţii invizibili, se întoarce din mii de direcţii simultan, perpetuat sub aceeaşi formă, creând o muzică atonă, pe care doar urechile deprinse cu haosul o pot descifra. E starea premergătoare nebuniei, dar nu acea nebunie urâtă care schimonoseşte oamenii pe străzi, spre deliciul celor meschini şi primitivi. Da, universul s-a născut din nimic, din derapajul euforic al unei clipe indescifrabile şi indescriptibile, definită doar de concepte limitate, născute din incapacitatea minţii umane de a se depăşi pe ea însăşi.
Miliarde de forme nedefinite aşteaptă schimbarea. Iar aceasta întârzie deliberat, mărind într-un crescendo dinainte calculat tensiunea. Apoi, de undeva, dintr-o zonă ascunsă a vidului aparent, începe să se propage forţa motrică ce scoate din amorţeală mecanismul ce modelează concretul.
Imaginea începe să se limpezească, iar tot ceea ce definim ca fiind real îşi reia proprietăţile. Starea dulceagă şi difuză de ambiguitate lasă locul unei acuităţi dureroase, ce dă de înţeles că materia şi-a recăpătat dreptul la existenţă.
Revenită la starea greoaie impusă de gravitaţie, singurătatea se transformă în unitate de măsură a trecerii timpului. Materia a învins şi se revendică sub forma banală a unei camere, cu pereţi concreţi, cu fereastră, cu uşă, cu mobilier ce respectă întocmai esenţa lemnului din care a fost extras. Şi dacă aş săpa cu îndârjire, aş da de altă cameră, tot cu pereţi, tot cu fereastră, cu o altă uşă care se deschide spre o altă încăpere, mai mare. Evadarea din singurătate este imposibilă spre exterior şi nu îţi lasă decât iluzia unei victorii efemere. Şi atunci încep să sap în mine.

16 iun. 2015

Printre rânduri (Viaţa pe scurt)

Prieten drag, se simte boarea bătrâneţii în depărtări, ne doare timpul trecut peste noi, se năruie încet spre apus stoluri gri de cocori, cu amintiri stinse, cu zări de care niciodată nu ne-am apropiat, oricât de mult ne-am străduit, oricât de mult am alergat. Am obosit tot căutând, am ostenit degeaba, viaţa s-a scurs prin vene până când eu m-am ales, din toate cele omeneşti, cu graba. S-au sleit pe mese întinse bucatele zemoase, ce aburind ne îmbiau să le gustăm. E vremea când regretele ne prind din urmă, cu paşi mărunţi, când oasele încep să doară a uitare, când inima ar vrea peste putinţa ei de a-ndura, când sufletul se zbate ca un lunatic înspumat la gură, teribil înhămat în haine lungi, cu mâneci lungi, cu noduri grele închegate-n spate.


Din tot blestemul clipei nu am înţeles nicicând cum orele îmbătrânesc şi ele, cad vlăguite rând pe rând, iar umbra anilor se tot lungeşte treptat. De unde am plecat şi unde am ajuns ? De nicăieri către niciunde. Ce suntem când ne dezgolim de haina poleită a minciunilor pe care singuri ni le spunem pentru a crea iluzia măreţiei noastre, a gesturilor memorabile, a faptului că, dintre toţi, doar noi am lăsat urme adânci în destinul celor mărunţi ? Un templu perisabil ridicat  întru amintirea decrepitudinii.