Erată  

Posted by Petre

Povestea a fost scrisă demult, în decursul unor ani pierduţi printre degete, pagină cu pagină, într-o înşiruire fără noimă, a cărei ordine s-a născut din paradoxul şi ironia vieţii. Acum, rămasă îngheţată printre rândurile aproape şterse, frumos ornate cu o caligrafie atentă, ea sălăşluieşte întemniţată pe veci pe foile a căror singură vină este că au acceptat neştiutoare să ducă povara şi mizeria sensurilor adânc înrădăcinate în cuvintele ce par desprinse din alte timpuri. Iar timpul perfid a devenit, cu fiecare clipă ofilită, o imagine hidoasă a propriei metamorfoze maligne din unitate de măsură în unitate de tortură. Ca un vierme, s-a înfipt nemilos în carne, smulgând în drumul lui sfredelit bucăţi de suflet.
Îndreptarea faptelor ce au provocat atât de mult chin interior este imposibilă şi inutilă totodată. Nu ar mai folosi nimănui şi la nimic să spun că altruismul premeditat este infinit mai rău decât egoismul sincer şi asumat, măcar pentru simplul motiv că presupune o amplă ipocrizie disimulată sub forma unei false bunăvoinţe.
Prezentul perpetuu în care am senzaţia că mă înec primeşte, când şi când, un junghi din trecut, semn că, oricât m-am străduit, nu am putut uita şi nu am putut ierta. Sau ordinea era cumva invers ? Trebuia mai întâi să iert ca să pot uita ? Nu mai ştiu şi nici nu cred că mai are rost să mă mai întreb tocmai acum. Privesc în urmă şi ştiu că singura îndreptare posibilă se mai poate contura doar în imaginaţia mea. Cele ce nu mai pot fi schimbate rămân strâmbe pe vecie. Este prea târziu, pentru mine şi pentru ceilalţi. Rănile s-au vindecat greu, lâsând în urma lor cicatricea diformă a suferinţei. Cine mai are răbdare să citească, după ce povestea se va fi încheiat, îndreptarul patimilor rămas ca un apendice hidos atârnat de carcasa goală a deşertăciunii ? Poate doar cineva răzleţit de turmă va fi mânat de o curiozitate inexplicabilă şi va dori să vadă ce se ascunde după acea ultimă pagină golaşă, rămasă ca un epitaf al unei vieţi scoasă din matca ei firească şi purtată pe coclauri sinuoase şi pline de oprelişti. Sau poate cineva cuprins de o dorinţă masochistă va dori să afle dacă povestea putea avea un alt final, decupat din filme proaste, în care toată lumea trăieşte fericită până la adânci bătrâneţi doar pentru a-şi lua fericirea iluzorie pe celălalt tărâm.
Reluată pe capitole, pe fragmente disparate, disecată în fraze, propoziţii şi cuvinte răzleţe, istoria îşi dă pe faţă arama imposibilităţii de a se aranja frumos în pagina destinului, pe care nu l-a putut înfrunta şi nici nu l-a înţeles pe deplin niciodată. Povestea a fost scrisă. E un adevăr ce nu mai poate fi schimbat nici cu preţul sângelui, ci doar în închipuirea obosită a minţii ce abia acum se limpezeşte. Din hăţişul trecutului, în care bălăriile au crescut înalte, lumina nu mai răzbate. Întunericul a căzut greu, acoperind hulpav totul. Bâjbâi pipăind conturul unor sentimente ce îşi dorm somnul de veci, încercând să ajung la limanul împăcării cu mine.

Dicteu  

Posted by Petre

Aşadar, gândurile mi s-au fracturat exact în secunda când credeam că totul capătă o formă palpabilă. Gândurile bolnave de hemofilie latentă, pe care boala lor intrinsecă le împiedică să se coaguleze, au căzut răpuse de o forţă venită de pe un tărâm ce ignoră logica. Castelul de nisip s-a prăbuşit în el însuşi, într-o implozie necontrolată, târând cu sine către hăul uitării bruma de adevăr nenăscut.
În urmă, a rămas căscată larg consternarea şi a început să zumzăie un sâcâitor sentiment de dezamăgire amestecată cu dezgust. Cum se face că şirul consistent al ideilor se volatilizează atât de uşor? Totul este răsturnat cu susul în jos, lumea se dizolvă şi se dispersează în direcţii imposibil de precizat. Echilibrul precar de care depinde mersul pe sârmă e pe cale să se piardă şi el. Odată căzut din starea de graţie, golul se întinde nesfârşit, atât în jos, cât mai ales în sus. De fapt, totul este relativ, enervant de ambiguu şi năucitor pentru mintea obişnuită cu noţiuni stabilite apriori de alţii şi demonstrate indubitabil prin procedee alambicate. Aş putea spune că mă prăbuşesc în sus şi mă înalţ în jos, dar aş putea greşi. Poate că, de fapt, cad pe orizontală într-un univers care nu a învăţat încă legile fizicii sau preferă, sclifosit, să nu ţină cont de ele.
Rămasă în starea de indecizie, sfera perfectă a sufletului răsună a gol. Sunetul se izbeşte neputincios de pereţii invizibili, se întoarce din mii de direcţii simultan, perpetuat sub aceeaşi formă, creând o muzică atonă, pe care doar urechile deprinse cu haosul o pot descifra. E starea premergătoare nebuniei, dar nu acea nebunie urâtă care schimonoseşte oamenii pe străzi, spre deliciul celor meschini şi primitivi. Da, universul s-a născut din nimic, din derapajul euforic al unei clipe indescifrabile şi indescriptibile, definită doar de concepte limitate, născute din incapacitatea minţii umane de a se depăşi pe ea însăşi.
Miliarde de forme nedefinite aşteaptă schimbarea. Iar aceasta întârzie deliberat, mărind într-un crescendo dinainte calculat tensiunea. Apoi, de undeva, dintr-o zonă ascunsă a vidului aparent, începe să se propage forţa motrică ce scoate din amorţeală mecanismul ce modelează concretul.
Imaginea începe să se limpezească, iar tot ceea ce definim ca fiind real îşi reia proprietăţile. Starea dulceagă şi difuză de ambiguitate lasă locul unei acuităţi dureroase, ce dă de înţeles că materia şi-a recăpătat dreptul la existenţă.
Revenită la starea greoaie impusă de gravitaţie, singurătatea se transformă în unitate de măsură a trecerii timpului. Materia a învins şi se revendică sub forma banală a unei camere, cu pereţi concreţi, cu fereastră, cu uşă, cu mobilier ce respectă întocmai esenţa lemnului din care a fost extras. Şi dacă aş săpa cu îndârjire, aş da de altă cameră, tot cu pereţi, tot cu fereastră, cu o altă uşă care se deschide spre o altă încăpere, mai mare. Evadarea din singurătate este imposibilă spre exterior şi nu îţi lasă decât iluzia unei victorii efemere. Şi atunci încep să sap în mine.

Printre rânduri (Viaţa pe scurt)  

Posted by Petre in

Prieten drag, se simte boarea bătrâneţii în depărtări, ne doare timpul trecut peste noi, se năruie încet spre apus stoluri gri de cocori, cu amintiri stinse, cu zări de care niciodată nu ne-am apropiat, oricât de mult ne-am străduit, oricât de mult am alergat. Am obosit tot căutând, am ostenit degeaba, viaţa s-a scurs prin vene până când eu m-am ales, din toate cele omeneşti, cu graba. S-au sleit pe mese întinse bucatele zemoase, ce aburind ne îmbiau să le gustăm. E vremea când regretele ne prind din urmă, cu paşi mărunţi, când oasele încep să doară a uitare, când inima ar vrea peste putinţa ei de a-ndura, când sufletul se zbate ca un lunatic înspumat la gură, teribil înhămat în haine lungi, cu mâneci lungi, cu noduri grele închegate-n spate.


Din tot blestemul clipei nu am înţeles nicicând cum orele îmbătrânesc şi ele, cad vlăguite rând pe rând, iar umbra anilor se tot lungeşte treptat. De unde am plecat şi unde am ajuns ? De nicăieri către niciunde. Ce suntem când ne dezgolim de haina poleită a minciunilor pe care singuri ni le spunem pentru a crea iluzia măreţiei noastre, a gesturilor memorabile, a faptului că, dintre toţi, doar noi am lăsat urme adânci în destinul celor mărunţi ? Un templu perisabil ridicat  întru amintirea decrepitudinii.

Printre rânduri- V  

Posted by Petre in

Stau de vorbă cu tatăl meu, om simplu şi fără mofturi, croit dintr-o bucată şi cu vorba precum aluatul din care a fost plămădit. Se întâmplă într-o vară, atunci când poposesc o vreme acasă, cât să mă mai hrănesc cu seva pierdută a pământului uscat şi pietros din care m-am clădit.
El îşi cântăreşte din priviri paharul cu rachiu făcut de mâna lui, din fructe adunate de el şi dospite în acelaşi butoi pe care îl ştiu de când eram copil. Nu şi-a găsit niciodată în mine partenerul de poveşti pe care limba dezlegată de băutură le înşiră fără reţineri. Se uită la mine cu un regret uşor, gândindu-se probabil că va fi nevoit să dovedească iar singur sticla ce stă răbdătoare pe masa din curte.
Singurele poveşti la care se pricepe sunt cele pe care le poartă cu el din copilărie. Poveşti fără aură de măreţie, despre viaţă, în frumuseţea şi simplitatea ei. Aşa am aflat cum şi de unde am ajuns să ne naştem pe plaiurile aspre de care se plângea Ovidiu în exil.
Stră-străbunicul era de prin părţile Sibiului, oier plecat în transhumanţă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată acolo. Cât timp şi-o fi mânat oile, câte va fi îndurat pe drum, câte ploi l-au spălat, cât vânt l-a bătut nemilos ? A mers mai departe şi a poposit în Dobrogea. Şi acolo a rămas. Seara, după o zi de muncă în soare, rămânea singur pe prispa casei şi cânta la fluier, cu ochii pierduţi în zare, cu amintirile lui, cu dorul de casă, cu golul din suflet.  Atât îşi mai aminteşte tata de el. Şi că avea o barbă stufoasă şi roşcată. Ca a mea. S-a însurat şi nu a mai plecat. Străbunicul, cel mai mic dintre copiii lui, încă mai zâmbeşte şugubeţ dintr-o poză încreţită de vreme. Pe cap are o căciulă de blană, mustăţi lungi şi un băţ pe care îşi sprijină greutatea întregii vieţi. Moş Gheorghe Stoica, aşa mi-l prezintă tata. Om aprig, pe care greutăţile nu l-au încovoiat. Nevasta i-a murit de tânără, el a rămas cu cei trei copii. A trecut o vreme, şi-a găsit altă muiere, s-a însurat din nou. A mai zămislit vreo trei copii şi cu nevasta de-a doua şi a trăit moşul vreo 80 şi ceva de ani. Apoi, s-a dus alături de tatăl lui, să-şi ţină de urât unul altuia.
Bunicul i-a semănat întocmai. A avut şase copii, dar cu o singură femeie. Bunica încă mai trăieşte, ducându-şi povara celor 94 de ani cu seninătatea omului care ia viaţa aşa cum e ea, cu bune şi rele deopotrivă. Bunicul a săvărşit ce era de săvărşit şi şi-a încheiat socotelile cu lumea aceasta când i-a venit vremea, nicio clipă mai devreme, nici un minut mai târziu. Simţea că a trăit cât pentru două vieţi. Îl cred.
Acum, mai suntem la masă trei. Eu, fratele meu şi tatăl meu. Neamul, bată-l norocul. Tata a fost mândru nevoie mare când s-a născut fiul meu. Are cine duce mai departe numele, zice el, iar inima i se umflă de fericire. Mi-a înşirat de-a fir a păr, cu detalii, cine suntem şi de unde venim. Ca să spun şi eu mai departe. Iar eu, asemenea strămoşului meu, stau acum cu privirea pierdută în zare. Sunt departe de casă. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, ce mai înseamnă să fii acasă ?

Aştept. Aştept să merg iar să depănăm poveşti, tata cu rachiul lui, eu fără, fratele meu mai mereu absent la ceea ce vorbim. Drumul se aşterne binevoitor înaintea mea.

Printre rânduri IV  

Posted by Petre

Din când în când, la hotarul dintre noapte şi zi, înspre primul cântat al cocoşilor, răzbat din vremuri apuse amintiri, fâşii de gânduri, filme şterse, în nuanţe de gri. În buimăceala minţii, trecutul şi prezentul se confundă pentru o clipă, iar sufletul tresare bucuros în aşteptarea zilei ce va să vină. Apoi, negura se prelinge neştiută peste lumina leşinată a iluziei că timpul a stat pe loc. Trupul greoi începe să scârţâie iar din toate încheieturile, într-o mişcare ce pare a dura la nesfârşit, acompaniată de dureri surde şi indefinite, ascunse în locuri ce greu ar putea fi precizate în termeni anatomici.
Aşezat pe marginea patului, priveşte nehotărât prin geamul plin de dârele diforme lăsate de ploaie. Undeva, în depărtare, mijeşte o dâră timidă din soarele ce încă nu a răsărit. În cameră pluteşte un crepuscul enervant, pe care ochii nu îl pot pătrunde. Se aude pe un fundal depărtat ticăitul sacadat şi aproape stins al unui ceas ce se luptă cu timpul. Iar timpul aproape a învins. Încremenit acolo, ar vrea să nu se mai fi trezit, să fi căzut tot mai adânc în visul pe care nu şi-l mai amintea, până când ar fi atins capătul hăului în care raţiunea sucombă în faţa imposibilităţii de a mai distinge ceea ce este real şi ceea ce este închipuire.
În cameră miroase a bătrâneţe, a medicamente, a unguente mentolate, a ceaiuri. A aer închis, a apăsare, a tristeţe, a cadavre de secunde descompuse, a minute scurse şi stoarse, a ore sleite pe eternitatea albă a tavanului. Dar se trezise oare cu adevărat sau doar se afundase tot mai adânc în visul din vis ? Dacă totul era doar o nălucire, o închipuire pe care trezirea la lumea reală o va spulbera nemilos, până când nimic nu va mai fi palpabil, nimic nu va mai fi aşa cum ştia ? Închise ochii, apoi strânse îndelung cu ambele mâini marginea patului. La început, aceasta se dovedi moale, până când începu să capete o consistenţă tot mai rigidă, apoi începu să se opună cu încăpăţânare. Tălpile goale încălziseră locul pe care se aflau, iar parchetul sorbise hulpav căldura lor. Le mută puţin, iar răceala pe care o simţi îl făcu să se cutremure scurt, de parcă sub picioare avea jar, iar pielea îşi striga tăcut durerea insuportabilă.
Şi dacă simţurile îl minţeau, într-un complot urzit îndelung, doar pentru a face toată această mascaradă mai credibilă, doar pentru a năuci mintea, doar pentru a-l afunda în nisipul mişcător al acestei iluzii ? Dacă tot ceea ce ştia şi accepta ca fiind real era doar o convenţie, un set de reguli prestabilite, pe care le acceptase ca fiind valide pentru că… Pentru că aşa i se spusese, pentru că aşa învăţase, pentru că toţi ceilalţi făceau la fel, pentru că un concept susţinut de suficient de mulţi oameni capătă de la sine valoare de adevăr. Din ce unghere tainice ale minţii se întrupează îndoiala ?
Se face zi, se lasă noaptea şi vine iar o altă zi, într-o repetiţie absurdă şi implacabilă, până când vei fi făcut tot ceea ce era în legea firii, până când vei fi îmbătrânit fără ezitare, apropiindu-te de scadenţa dincolo de care nimeni nu iartă, nimeni nu umblă cu jumătăţi de măsură, nimeni nu acordă răgaz. În urma ta, amintirile se vor şterge, sentimentele se vor estompa, gândurile se vor ofili. Dincolo de tot şi de toate domneşte fără milă uitarea.
De după fereastra cu geam soios, cocoşii cântau obsesiv primul crâmpei de lumină.