Prin ’97, am văzut la Teatrul Dramatic din Constanţa o piesă adaptată după Vasili Suksin. Au trecut 17 ani şi înţeleg că ceea ce am urmărit pe scena teatrului a coborât acum pe stradă, în existenţa de zi cu zi, de parcă oamenii din jur şi-au propus să trăiască plenar un rol menit să transpună o realitate absurdă şi distopică.
Piesele cu adevărat bune îmi rămân mereu în minte, nu sub forma unor poveşti, a unor scene memorabile, ci mai degrabă la nivel senzorial, ca un amalgam de sentimente bine fixate în păienjenişul gândurilor. Iar piesa „A înnebunit lumea” a fost, cel puţin aşa cum privesc lucrurile acum, un act premonitoriu pentru societatea întoarsă pe dos în care trăiesc.
Regăsesc, cu dezgust şi dezamăgire, personajele din piesă defilând libere pe stradă, interacţionând în felul lor disfuncţional, influenţând inevitabil vieţile altora. Am tot mai acut sentimentul că piesa din 1997 nu s-a încheiat, ci se propagă ca o undă de şoc peste ani, fără să se întrevadă un sfârşit. Tind să cred că lumea a înnebunit. O văd oriunde merg, iar acuitatea percepţiei nu se estompează oricât aş încerca să mă conving că aceasta este normalitatea unei societăţi debusolate, rătăcită într-o tranziţie interminabilă.
Merg cu maşina, încercând să răzbat întreg prin noianul de şoferi nervoşi, anormal de agresivi, cu telefoane ce au fuzionat deja cu mâna şi urechea. Este o infecţie generală de irascibilitate, pe care o înţeleg, dar nu pot să o accept. Principiile pe care le caut inutil la cei din jur au devenit o umbră dintr-un trecut distant. Oamenii sunt gata să se sfâşie la propriu între ei din motive banale, fără o motivaţie clară, fără a mai trece prin filtrul raţiunii posibilele consecinţe ale acţiunilor. Nimeni nu mai e dispus să fie concesiv, nimeni nu mai poate accepta că dreptatea este undeva la jumătatea drumului dintre două păreri diametral opuse, nimeni nu mai are timp să fie om.
Revăd coşmarul metehnelor rămase încă vii de pe vremea comunismului delirant de dinainte de 1989. Libertatea este doar un cuvânt lipsit de sens, care sucombă rapid în faţa intereselor de grup şi a condiţionărilor sistemice. Văd stadioane umplute artificial cu mase amorfe de indivizi lobotomizaţi. Văd cum încep să apară chipuri cioplite, idoli, falşi profeţi ai unei iluzorii vieţi mai bune. Din fericire, nu sunt singurul care vede enorm şi simte monstruos toate aceste anomalii, toate aceste derapaje ale firii. România începe să devină un ospiciu în care mă simt internat cu forţa, în care cei încă întregi la minte sunt consideraţi nebuni, iar cei smintiţi sunt consideraţi normali.
A înnebunit lumea, iar oamenii şi-au luat rolul în serios.
