Printre rânduri- V

Stau de vorbă cu tatăl meu, om simplu şi fără mofturi, croit dintr-o bucată şi cu vorba precum aluatul din care a fost plămădit. Se întâmplă într-o vară, atunci când poposesc o vreme acasă, cât să mă mai hrănesc cu seva pierdută a pământului uscat şi pietros din care m-am clădit.

El îşi cântăreşte din priviri paharul cu rachiu făcut de mâna lui, din fructe adunate de el şi dospite în acelaşi butoi pe care îl ştiu de când eram copil. Nu şi-a găsit niciodată în mine partenerul de poveşti pe care limba dezlegată de băutură le înşiră fără reţineri. Se uită la mine cu un regret uşor, gândindu-se probabil că va fi nevoit să dovedească iar singur sticla ce stă răbdătoare pe masa din curte.

Singurele poveşti la care se pricepe sunt cele pe care le poartă cu el din copilărie. Poveşti fără aură de măreţie, despre viaţă, în frumuseţea şi simplitatea ei. Aşa am aflat cum şi de unde am ajuns să ne naştem pe plaiurile aspre de care se plângea Ovidiu în exil.

Stră-străbunicul era de prin părţile Sibiului, oier plecat în transhumanţă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată acolo. Cât timp şi-o fi mânat oile, câte va fi îndurat pe drum, câte ploi l-au spălat, cât vânt l-a bătut nemilos ? A mers mai departe şi a poposit în Dobrogea. Şi acolo a rămas. Seara, după o zi de muncă în soare, rămânea singur pe prispa casei şi cânta la fluier, cu ochii pierduţi în zare, cu amintirile lui, cu dorul de casă, cu golul din suflet.  Atât îşi mai aminteşte tata de el. Şi că avea o barbă stufoasă şi roşcată. Ca a mea. S-a însurat şi nu a mai plecat. Străbunicul, cel mai mic dintre copiii lui, încă mai zâmbeşte şugubeţ dintr-o poză încreţită de vreme. Pe cap are o căciulă de blană, mustăţi lungi şi un băţ pe care îşi sprijină greutatea întregii vieţi. Moş Gheorghe Stoica, aşa mi-l prezintă tata. Om aprig, pe care greutăţile nu l-au încovoiat. Nevasta i-a murit de tânără, el a rămas cu cei trei copii. A trecut o vreme, şi-a găsit altă muiere, s-a însurat din nou. A mai zămislit vreo trei copii şi cu nevasta de-a doua şi a trăit moşul vreo 80 şi ceva de ani. Apoi, s-a dus alături de tatăl lui, să-şi ţină de urât unul altuia.

Bunicul i-a semănat întocmai. A avut şase copii, dar cu o singură femeie. Bunica încă mai trăieşte, ducându-şi povara celor 94 de ani cu seninătatea omului care ia viaţa aşa cum e ea, cu bune şi rele deopotrivă. Bunicul a săvărşit ce era de săvărşit şi şi-a încheiat socotelile cu lumea aceasta când i-a venit vremea, nicio clipă mai devreme, nici un minut mai târziu. Simţea că a trăit cât pentru două vieţi. Îl cred.

Acum, mai suntem la masă trei. Eu, fratele meu şi tatăl meu. Neamul, bată-l norocul. Tata a fost mândru nevoie mare când s-a născut fiul meu. Are cine duce mai departe numele, zice el, iar inima i se umflă de fericire. Mi-a înşirat de-a fir a păr, cu detalii, cine suntem şi de unde venim. Ca să spun şi eu mai departe. Iar eu, asemenea strămoşului meu, stau acum cu privirea pierdută în zare. Sunt departe de casă. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, ce mai înseamnă să fii acasă ?

Aştept. Aştept să merg iar să depănăm poveşti, tata cu rachiul lui, eu fără, fratele meu mai mereu absent la ceea ce vorbim. Drumul se aşterne binevoitor înaintea mea.

Printre rânduri IV

Din când în când, la hotarul dintre noapte şi zi, înspre primul cântat al cocoşilor, răzbat din vremuri apuse amintiri, fâşii de gânduri, filme şterse, în nuanţe de gri. În buimăceala minţii, trecutul şi prezentul se confundă pentru o clipă, iar sufletul tresare bucuros în aşteptarea zilei ce va să vină. Apoi, negura se prelinge neştiută peste lumina leşinată a iluziei că timpul a stat pe loc. Trupul greoi începe să scârţâie iar din toate încheieturile, într-o mişcare ce pare a dura la nesfârşit, acompaniată de dureri surde şi indefinite, ascunse în locuri ce greu ar putea fi precizate în termeni anatomici.

Aşezat pe marginea patului, priveşte nehotărât prin geamul plin de dârele diforme lăsate de ploaie. Undeva, în depărtare, mijeşte o dâră timidă din soarele ce încă nu a răsărit. În cameră pluteşte un crepuscul enervant, pe care ochii nu îl pot pătrunde. Se aude pe un fundal depărtat ticăitul sacadat şi aproape stins al unui ceas ce se luptă cu timpul. Iar timpul aproape a învins. Încremenit acolo, ar vrea să nu se mai fi trezit, să fi căzut tot mai adânc în visul pe care nu şi-l mai amintea, până când ar fi atins capătul hăului în care raţiunea sucombă în faţa imposibilităţii de a mai distinge ceea ce este real şi ceea ce este închipuire.

În cameră miroase a bătrâneţe, a medicamente, a unguente mentolate, a ceaiuri. A aer închis, a apăsare, a tristeţe, a cadavre de secunde descompuse, a minute scurse şi stoarse, a ore sleite pe eternitatea albă a tavanului. Dar se trezise oare cu adevărat sau doar se afundase tot mai adânc în visul din vis ? Dacă totul era doar o nălucire, o închipuire pe care trezirea la lumea reală o va spulbera nemilos, până când nimic nu va mai fi palpabil, nimic nu va mai fi aşa cum ştia ? Închise ochii, apoi strânse îndelung cu ambele mâini marginea patului. La început, aceasta se dovedi moale, până când începu să capete o consistenţă tot mai rigidă, apoi începu să se opună cu încăpăţânare. Tălpile goale încălziseră locul pe care se aflau, iar parchetul sorbise hulpav căldura lor. Le mută puţin, iar răceala pe care o simţi îl făcu să se cutremure scurt, de parcă sub picioare avea jar, iar pielea îşi striga tăcut durerea insuportabilă.

Şi dacă simţurile îl minţeau, într-un complot urzit îndelung, doar pentru a face toată această mascaradă mai credibilă, doar pentru a năuci mintea, doar pentru a-l afunda în nisipul mişcător al acestei iluzii ? Dacă tot ceea ce ştia şi accepta ca fiind real era doar o convenţie, un set de reguli prestabilite, pe care le acceptase ca fiind valide pentru că… Pentru că aşa i se spusese, pentru că aşa învăţase, pentru că toţi ceilalţi făceau la fel, pentru că un concept susţinut de suficient de mulţi oameni capătă de la sine valoare de adevăr. Din ce unghere tainice ale minţii se întrupează îndoiala ?

Se face zi, se lasă noaptea şi vine iar o altă zi, într-o repetiţie absurdă şi implacabilă, până când vei fi făcut tot ceea ce era în legea firii, până când vei fi îmbătrânit fără ezitare, apropiindu-te de scadenţa dincolo de care nimeni nu iartă, nimeni nu umblă cu jumătăţi de măsură, nimeni nu acordă răgaz. În urma ta, amintirile se vor şterge, sentimentele se vor estompa, gândurile se vor ofili. Dincolo de tot şi de toate domneşte fără milă uitarea.

De după fereastra cu geam soios, cocoşii cântau obsesiv primul crâmpei de lumină.