Dicteu

Aşadar, gândurile mi s-au fracturat exact în secunda când credeam că totul capătă o formă palpabilă. Gândurile bolnave de hemofilie latentă, pe care boala lor intrinsecă le împiedică să se coaguleze, au căzut răpuse de o forţă venită de pe un tărâm ce ignoră logica. Castelul de nisip s-a prăbuşit în el însuşi, într-o implozie necontrolată, târând cu sine către hăul uitării bruma de adevăr nenăscut.
În urmă, a rămas căscată larg consternarea şi a început să zumzăie un sâcâitor sentiment de dezamăgire amestecată cu dezgust. Cum se face că şirul consistent al ideilor se volatilizează atât de uşor? Totul este răsturnat cu susul în jos, lumea se dizolvă şi se dispersează în direcţii imposibil de precizat. Echilibrul precar de care depinde mersul pe sârmă e pe cale să se piardă şi el. Odată căzut din starea de graţie, golul se întinde nesfârşit, atât în jos, cât mai ales în sus. De fapt, totul este relativ, enervant de ambiguu şi năucitor pentru mintea obişnuită cu noţiuni stabilite apriori de alţii şi demonstrate indubitabil prin procedee alambicate. Aş putea spune că mă prăbuşesc în sus şi mă înalţ în jos, dar aş putea greşi. Poate că, de fapt, cad pe orizontală într-un univers care nu a învăţat încă legile fizicii sau preferă, sclifosit, să nu ţină cont de ele.
Rămasă în starea de indecizie, sfera perfectă a sufletului răsună a gol. Sunetul se izbeşte neputincios de pereţii invizibili, se întoarce din mii de direcţii simultan, perpetuat sub aceeaşi formă, creând o muzică atonă, pe care doar urechile deprinse cu haosul o pot descifra. E starea premergătoare nebuniei, dar nu acea nebunie urâtă care schimonoseşte oamenii pe străzi, spre deliciul celor meschini şi primitivi. Da, universul s-a născut din nimic, din derapajul euforic al unei clipe indescifrabile şi indescriptibile, definită doar de concepte limitate, născute din incapacitatea minţii umane de a se depăşi pe ea însăşi.
Miliarde de forme nedefinite aşteaptă schimbarea. Iar aceasta întârzie deliberat, mărind într-un crescendo dinainte calculat tensiunea. Apoi, de undeva, dintr-o zonă ascunsă a vidului aparent, începe să se propage forţa motrică ce scoate din amorţeală mecanismul ce modelează concretul.
Imaginea începe să se limpezească, iar tot ceea ce definim ca fiind real îşi reia proprietăţile. Starea dulceagă şi difuză de ambiguitate lasă locul unei acuităţi dureroase, ce dă de înţeles că materia şi-a recăpătat dreptul la existenţă.
Revenită la starea greoaie impusă de gravitaţie, singurătatea se transformă în unitate de măsură a trecerii timpului. Materia a învins şi se revendică sub forma banală a unei camere, cu pereţi concreţi, cu fereastră, cu uşă, cu mobilier ce respectă întocmai esenţa lemnului din care a fost extras. Şi dacă aş săpa cu îndârjire, aş da de altă cameră, tot cu pereţi, tot cu fereastră, cu o altă uşă care se deschide spre o altă încăpere, mai mare. Evadarea din singurătate este imposibilă spre exterior şi nu îţi lasă decât iluzia unei victorii efemere. Şi atunci încep să sap în mine.

Printre rânduri (Viaţa pe scurt)

Prieten drag, se simte boarea bătrâneţii în depărtări, ne doare timpul trecut peste noi, se năruie încet spre apus stoluri gri de cocori, cu amintiri stinse, cu zări de care niciodată nu ne-am apropiat, oricât de mult ne-am străduit, oricât de mult am alergat. Am obosit tot căutând, am ostenit degeaba, viaţa s-a scurs prin vene până când eu m-am ales, din toate cele omeneşti, cu graba. S-au sleit pe mese întinse bucatele zemoase, ce aburind ne îmbiau să le gustăm. E vremea când regretele ne prind din urmă, cu paşi mărunţi, când oasele încep să doară a uitare, când inima ar vrea peste putinţa ei de a-ndura, când sufletul se zbate ca un lunatic înspumat la gură, teribil înhămat în haine lungi, cu mâneci lungi, cu noduri grele închegate-n spate.

Din tot blestemul clipei nu am înţeles nicicând cum orele îmbătrânesc şi ele, cad vlăguite rând pe rând, iar umbra anilor se tot lungeşte treptat. De unde am plecat şi unde am ajuns ? De nicăieri către niciunde. Ce suntem când ne dezgolim de haina poleită a minciunilor pe care singuri ni le spunem pentru a crea iluzia măreţiei noastre, a gesturilor memorabile, a faptului că, dintre toţi, doar noi am lăsat urme adânci în destinul celor mărunţi ? Un templu perisabil ridicat  întru amintirea decrepitudinii.