TENDINŢE AUTODISTRACTIVE

Am trecut oarecum de vârsta când unele lucruri mă uimeau sau mă enervau, după caz, şi am ajuns la concluzia că, a ignora, este o ultimă redută în încercarea de a nu-ţi pierde minţile într-o ţară dementă şi pe alocuri locuibilă. Nesimţirea, bădărănia, lipsa principiilor, a caracterului şi multe altele îmi generau un sentiment acut de dezgust şi furie.

Asta până când am înţeles că, oricât mi-aş distruge eu nervii şi oricât efort aş depune, nimic nu se va schimba niciodată. În locul dorinţei de a călca pe cineva în picioare, am descoperit că am dezvoltat abilităţi de supravieţuire inedite pe care, de dragul artei, le-am numit tendinţe autodistractive. A nu se înţelege că în sfera semantică a cuvintelor menţionate anterior este inclusă ideea de distracţie, de amuzament. Nici pe departe. Este o strategie de depărtare a conştiinţei mutilate de mizeria mundanului către alte sfere, mai elevate şi mai puţin stresante.

Treptat, televizorul nu a mai prezentat atât de mult interes ca înainte, ajutat şi de puzderia de tâmpenii care se înghesuiau să ocupe pixelii obosiţi ai aparatului cu tub catodic cumpărat cu mari eforturi şi dobândă 50% prin 2000. Tot cu paşi mari, am început să ignor şi manelele care urlau din maşini tunate grotesc, aduse cu mari eforturi şi preţuri de nimic de la schrott din Germania. În acelaşi timp, am învăţat să ocolesc, dar să nu ignor, dejecţiile pisicilor aciuate de marii iubitori de animale din blocul unde am ghinionul să locuiesc. Am descoperit că nu are rost să mai fac apel la bun simţ când locul meu de parcare este clar ocupat de un nesimţit, care ştie foarte bine că acolo vine să-şi odihnească tabla din dotare maşina personală. Am înţeles că, oricât m-aş strădui, nu-i pot educa eu pe elevii mei, când nici măcar părinţii lor nu au putut fi aduşi la un stadiu de normalitate de predecesorii mei într-ale şcolii. Am văzut pe propria piele că, pentru unii, simţul datoriei, principiile şi coloana vertebrală sunt doar o spoială aruncată în silă peste materialul de proastă calitate aflat la interior, precum cazanele şi ceaunele purtate în spate de pălăriaţii dornici să mai păcălească vreo doi-trei creduli.

Am constatat că prietenii sunt puţini, iar cei adevăraţi şi mai puţini, că duşmanii declaraţi sunt la fel de puţini, că mâncătorii de diverse te bat amical pe umăr, doar ca să fie siguri că nu-ţi înfig, din greşeală,  cuţitul în omoplat. Am ajuns să caut metode de distragere de la toată această mocirlă în care societatea din România se zbate, doar pentru a se afunda mai repede, deşi nu sunt sigur că mai jos de atât se poate ajunge. M-am refugiat în muncă multă pe bani puţini, am cerut azil politic şi sufletesc cărţilor pe care tot amânam să le citesc din lipsă de timp, am căutat liniştea în muzică, am renunţat să mai cer oamenilor ceea ce nu au. Şi, cu toate astea, din când în când, tot mai răzbate până la mine zgomotul amorf al unei lumi făcute din rebuturi, tot mă mai agasează prostia instituită ca modă şi nesimţirea adusă la rang de artă. Mă consolează gândul că mai am o bibliotecă întreagă de citit, o viaţă de muncă şi multă muzică de ascultat. În rest, oamenii rămân la fel, neabătuţi de la cărările lor încâlcite, lipsiţi de dorinţa de a se schimba, comozi, indolenţi, perfect adaptaţi la o lume prost croită, un avorton smuls cu forcepsul de dorinţa unora de a se îmbogăţi rapid, cu orice preţ, pe cheltuiala tuturor. Ca să nu mă autodistrug, prefer să mă autodistrag.