Printre rânduri (II)

În dimineaţa aceea se trezise buimac, încercând să desluşească noianul de vise alambicate de peste noapte. Uneori, îşi amintea limpede şi distinct fiecare moment, fiecare scenă, fiecare frază. Alteori, nu rămânea decât cu senzaţii neclare, dar care nu prevesteau nimic bun.  Dimineaţa aceasta se încadra la „alteori”. Încercă să facă abstracţie de bâzâiala din minte şi se îndreptă din reflex spre bucătărie, luă ibricul din dulap, ignorând din nou filtrul de cafea care zăcea nefolosit pe masă, şi se puse pe meşterit cafeaua de dimineaţă. Flacără albăstruie a aragazului îl hipnotiza, într-o încercare inutilă de a-l atrage să-şi pârlească iar părul de pe mână.

„Mâine, îşi zise pentru el, e ziua mea, împlinesc 82 de ani. Ca să vezi, cine ar fi crezut ? Cum trece timpul...”

 Razant, prevestirea ţigăncii pe care o întâlnise într-un parc cu 45 de ani în urmă îi răsună în urechi de parcă acum o auzea pentru prima dată. De unde răsărise baba aceea scofâlcită, înzorzonată cu salbă de tablă spoită şi cu bani găuriţi împletiţi în părul slinos ? Luase în râs ce-i spusese, mai ales că toată acea dezvăluire a destinului său îl costase o ţigară. Baborniţa încercase să îl tapeze şi de nişte bani, dar el ştia prea bine mersul lucrurilor şi se ţinuse băţos, fără să cedeze. Şi totuşi, privind în urmă, îşi dădu deama că tot ceea îi fusese dat să audă se adeverise într-un fel sau altul.

„Prostii. Poate mor azi, doar ca să-i fac în ciudă, să-i arăt că în cărţile ei uzate şi pline de jeg viitorul nu se putea întrupa pe sine însuşi.”

Trecuse prin multe, prea multe pentru un om, şi totuşi nu murise atât de repede pe cât crezuse. În minte i se învârteau vorbele bunicului său, pe care îl mai văzuse o singură dată, cu vreo doi ani înainte ca acesta să plece spre meleaguri înverzite şi odihnă veşnică. Bunicul, ajuns la 97 de ani, îi declarase, pe nepusă masă, fără ca cineva să-l fi întrebat, că simţea de parcă trăise cât pentru două vieţi, după ce scăpase nevătămat de la Cotul Donului şi îşi îngopase cam toţi cunoscuţii plecaţi cu el din sat să lupte într-un război pe care nu l-a înţeles şi al cărui rost nu s-a obosit prea tare să-l găsească. Pesemne că acesta era secretul longevităţii, să nu stai prea mult să îţi baţi capul cu lucruri pe care oricum nu le poţi da înapoi. Un mod de viaţă care te scapă de multe dureri de cap, de insomnii, de boli autoimune, de plimbări prin spitale, de chinul întrebărilor existenţiale.

„Da, uite cum descopăr abia acum că bunicul a fost, într-o formă empirică şi autodidactă, un filosof.”

Vreme de câteva clipe, cântări în balanţa conştiinţei cam cât trăise el însuşi şi ajunse la concluzia că viaţa, una singură şi perisabilă, i se scursese printre degete. Câteva momente faustiene, în care timpul ar fi trebuit să rămână în loc, în rest nimic palpabil, nimic memorabil, nimic concret. Frânturi de amintiri plăcute, mormane de amintiri dureroase, cu mari spaţii albe şi pustii între ele.

Un zgomot cunoscut, de ape învolburate, îl readuse în prezent. Ca în fiecare zi, dăduse cafeaua pe foc. Privi cu tristeţe şi resemnare cum tot caimacul zăcea înşirat în tava aragazului, apoi turnă absent cafeaua într-o cană mult prea mare pentru puţinul lichid rămas, în timp ce mânerul încins al ibricului încerca să-l frigă prin pielea tăbăcită a degetelor. Se îndreptă încet spre camera de zi, spre fotoliul unde stătea mereu şi sorbea pe îndelete ceea ce mai rămânea după erupţia impacabilă de pe aragaz. Se aşeză greoi şi i se păru că fotoliul oftează odată cu el, ca un vechi amic care-i ştie durerea ascunsă din genunchii ruginiţi şi din oasele îmbătrânite. Îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar, alese cu grijă una, de parcă ar fi fost altfel decât celelalte, o aprinse şi trase prelung din ea. Fumul se ridica în rotocoale alambicate şi linii frânte, desenând în aer tablouri fără înţeles. Privi dezgustat şi oarecum uimit spre scrumiera burduşită de pe măsuţă, în care mucurile se luptau să nu se reverse, amintindu-i de boscorodeala zilnică a soţiei, care îi prevestea un sfârşit urât în incendiul provocat de resturile aprinse căzute pe covor.  Îi era prea greu să se mai ridice acum să o golească.

Amintiri amniotice. Ce sens ar avea o sinucidere a la Hemingway când nu ai scris nimic memorabil, când nu ţi-ai consumat fiinţa până la epuizare, într-un act altruist de a oferi celorlalţi o fărâmă din sufletul tău ? Doar oamenilor cu adevărat mari sau nebunilor le sunt permise asemenea subtilităţi, astfel de ocazii de a râde în nas destinului. Ceilalţi, cei mărunţi şi insignifianţi, trebuie să îşi aştepte răbdători sfârşitul hărăzit de soartă, la timpul şi locul stabilit. Nu este permis să te bagi în faţă, să rupi rândul, să schimbi curgerea firească a timpului. Este la fel ca atunci când te naşti. Nimeni nu îţi cere părerea, nimeni nu te întreabă dacă vrei să vii pe tărâmul urgisit al foamei care îţi râcâie stomacul, al cărnii ce tânjeşte după apă, al plăcerii ce te înrobeşte, al gândirii în termeni echivalent opuşi, al frustrării ce apare odată cu materia. Vii şi pleci fără să ştii de unde şi încotro, rămâi cu întrebări fără răspuns, te înfricoşează neantul, uitând că ai păşit din neant. Apoi, te afunzi tot mai adânc în mrejele lumii palpabile, înrobit de simţuri, condiţionat de nevoi, înlănţuit în irelevanta succesiune a cauzelor şi efectelor. Şi începi să uiţi.

Înţepătura scurtă şi acută a jarului ajuns la degete îl readuse în universul concret al camerei. Pendularea între cele două lumi se încheiase. Televizorul zumzăia ceva neinteligibil pe un fundal sonor distant, atenuat de căciula îndesată peste urechi.

Da, cam aşa a fost şi în iarna aceea, când sania i se izbise de un gard. Aceeaşi negură trecătoare căzută peste ochi, aceeaşi estompare a sunetelor, aceeaşi mirare a trezirii într-un loc unde nu ştia cum a ajuns.

Îşi roti privirea, observând îndelung fiecare detaliu, încercând să plaseze fiecare obiect într-un context care să-i dea de înţeles că ştie unde se află. Treptat, imaginea de ansamblu începu să prindă contur, dezvăluindu-i cadrul cunoscut al încăperii în care sălăşluia zi de zi.

Cafeaua se răcise. Ziua era pe sfârşite.