The Solipsist

Walter B. Jehovah, for whose name I make no apology since it really was his name, had been a solipsist all his life. A solipsist, in case you don't happen to know the word, is one who believes that he himself is the only thing that really exists, that other people and the universe in general exist only in his imagination, and that if he quit imagining them, they would cease to exist.
One day, Walter B. Jehovah became a practicing solipsist. Within a week, his wife had run away with another man, he'd lost his job as a shipping clerk and he had broken his leg chasing a black cat to keep it from crossing his path.
He decided, in a hospital, to end it all.
Looking out the window, staring up at the stars, he wished them out of existence, and they weren't there anymore. Then he wished all other people out of existence, and the hospital became strangely quiet, even for a hospital. Next the world, and he found himself suspended in a void. He got rid of his body quite easily and then took the final step of willing himself out of existence.
Nothing happened.
Strange, he thought, can there be a limit to solipsism?
"Yes," a voice said.
"Who are you??" Walter B. Jehovah asked.
"I am the one who created the universe which you have just willed out of existence. And now that you have taken my place"---there was a deep sigh---"I can finally cease my own existence, find oblivion, and let you take over."
"But---how can I cease to exist? That's what I'm trying to do, you know."
"Yes, I know," said the voice. "You must do it the same way I did. Create a universe. Wait until someone in it really believes what you believed and wills it out of existence. Then you can retire and let him take over. Good-bye now."
And the voice was gone. Walter B. Jehovah was alone in the void an there was only one thing he could do. He created the heaven and the earth.
It took him seven days.

---

  by Fredric Brown (1954)

Solilocviu

Haiku                                                                                                                 

Mă învârt în cerc;                                                                                                

Caut iar toamna                                                                                     

Când tu vei veni.                                                                                        

Dodoitsu

Caut iluziile 

Pierdute în vis diurn

Pe oceanul  uitării

Plutesc neştiut 

Haiku  

Sufletul meu e

  corabie pe mare.

Zbor către zare.

Ciclopul

m-am privit

şi stânga era

una cu dreapta

şi limba îngreunată

de materia lingvistică

amestecată

şi ochii striviţi erau

unul în celălalt

încât unul deveneau

iar stângul privea

cu uimire 
uimirea celui drept
de a-l vedea pe stângul;

cu ciclopică mirare

mă vedeam aşa cum

niciodată de la Adam

înainte şi înapoi

un muritor privise vreodată

în propriile tenebre moi

căci nu mai exista

bine sau rău

om sau zeu

viaţă şi istovita moarte

iertare sau păcate

doar Eu pliat în mine

acum fără uimire

văzând cu un singur ochi

atingând cu o singură mână

mergând cu un unic picior
către întâlnirea cu mine

Existenţa la Present Perfect Continuous

     Nu putem nega trecutul, fără el istoria personală nu poate exista. Nu putem ignora viitorul. Fără el, nu am putea privi înainte. Nu putem contesta prezentul, pentru că el înseamnă punctul de contopire între ceea ce a fost şi ceea ce va fi. Dacă nu putem scăpa de temniţa momentului prezent, putem măcar să ne alegem celula în care să ne înlănţuim destinul. 

    Întotdeauna am preferat engleza în detrimentul propriei limbi. Nu am făcut-o din snobism, din dorinţa de a epata sau din răzbunare pentru o limbă care, deşi este dulce şi frumoasă, e săracă din multe alte puncte de vedere. În engleză am găsit răspunsul care să împace timpul, care să unească în punctul de confluenţă al sufletului meu trecutul, prezentul şi viitorul. Present Perfect Continuous este preferatul meu, fiindcă îmi permite să păcălesc timpul şi să-l aduc cu forţa în clipa trecătoare a prezentului. Pentru mine, această simplă denumire înseamnă mai mult decât gramatică pură. Nu cred că putea exista un nume mai potrivit pentru un timp banal, de altfel. Percep cu alţi ochi o definiţie matematică a unei ecuaţii imposibil de rezolvat cu armele raţiunii, lipsite de suflet.

Present, pentru că este cantonarea în momentul exclusiv al fiinţării, al lipsei de amintiri sau de anticipare.

Perfect, fiindcă perfecţiunea sa intrinsecă relevă adevărul clipei ce moare.

Continuous, deoarece prezentul este singurul care are materialitate, care există cu adevărat, care nu dispare niciodată.

Este legătura de necontestat între trei momente cruciale ale existenţei umane, ale destinului dornic să înţeleagă de unde vine şi încotro merge.

    Nu există nici un timp al limbii române care să poate reproduce cu fidelitate ideea legăturii indestructibile dintre formele de manifestare a TIMPULUI. Poate de aceea este atât de greu de înţeles pentru mulţi. Ca să poţi pătrunde tainele lui Present Perfect Continuous, trebuie să resimţi acut curgerea timpului, să vezi legăturile ascunse ale renaşterii sale. Trebuie să simţi cum timpul se rescrie permanent, cum se transformă şi renaşte din propria-i curgere. Este un perpetuum mobile, a cărui energie se conservă la infinit. Ne scurgem odată cu el, păstrăm amintiri şi visăm la ceea ce va fi. Am puterea de a ghici viitorul. Nu trebuie decât să am răbdare să devină prezent. Ceea ce viitorul ne ascunde, prezentul ne dezvăluie, iar trecutul pecetluieşte. Trecutul este cimitirul timpului, este ultimul popas pe care-l face în trecerea sa.
   Eu îmi trăiesc până la saturaţie prezentul, fără a uita trecutul şi fără a ignora viitorul.