Printre rânduri (Viaţa pe scurt)

Prieten drag, se simte boarea bătrâneţii în depărtări, ne doare timpul trecut peste noi, se năruie încet spre apus stoluri gri de cocori, cu amintiri stinse, cu zări de care niciodată nu ne-am apropiat, oricât de mult ne-am străduit, oricât de mult am alergat. Am obosit tot căutând, am ostenit degeaba, viaţa s-a scurs prin vene până când eu m-am ales, din toate cele omeneşti, cu graba. S-au sleit pe mese întinse bucatele zemoase, ce aburind ne îmbiau să le gustăm. E vremea când regretele ne prind din urmă, cu paşi mărunţi, când oasele încep să doară a uitare, când inima ar vrea peste putinţa ei de a-ndura, când sufletul se zbate ca un lunatic înspumat la gură, teribil înhămat în haine lungi, cu mâneci lungi, cu noduri grele închegate-n spate.

Din tot blestemul clipei nu am înţeles nicicând cum orele îmbătrânesc şi ele, cad vlăguite rând pe rând, iar umbra anilor se tot lungeşte treptat. De unde am plecat şi unde am ajuns ? De nicăieri către niciunde. Ce suntem când ne dezgolim de haina poleită a minciunilor pe care singuri ni le spunem pentru a crea iluzia măreţiei noastre, a gesturilor memorabile, a faptului că, dintre toţi, doar noi am lăsat urme adânci în destinul celor mărunţi ? Un templu perisabil ridicat  întru amintirea decrepitudinii.

Printre rânduri- V

Stau de vorbă cu tatăl meu, om simplu şi fără mofturi, croit dintr-o bucată şi cu vorba precum aluatul din care a fost plămădit. Se întâmplă într-o vară, atunci când poposesc o vreme acasă, cât să mă mai hrănesc cu seva pierdută a pământului uscat şi pietros din care m-am clădit.

El îşi cântăreşte din priviri paharul cu rachiu făcut de mâna lui, din fructe adunate de el şi dospite în acelaşi butoi pe care îl ştiu de când eram copil. Nu şi-a găsit niciodată în mine partenerul de poveşti pe care limba dezlegată de băutură le înşiră fără reţineri. Se uită la mine cu un regret uşor, gândindu-se probabil că va fi nevoit să dovedească iar singur sticla ce stă răbdătoare pe masa din curte.

Singurele poveşti la care se pricepe sunt cele pe care le poartă cu el din copilărie. Poveşti fără aură de măreţie, despre viaţă, în frumuseţea şi simplitatea ei. Aşa am aflat cum şi de unde am ajuns să ne naştem pe plaiurile aspre de care se plângea Ovidiu în exil.

Stră-străbunicul era de prin părţile Sibiului, oier plecat în transhumanţă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată acolo. Cât timp şi-o fi mânat oile, câte va fi îndurat pe drum, câte ploi l-au spălat, cât vânt l-a bătut nemilos ? A mers mai departe şi a poposit în Dobrogea. Şi acolo a rămas. Seara, după o zi de muncă în soare, rămânea singur pe prispa casei şi cânta la fluier, cu ochii pierduţi în zare, cu amintirile lui, cu dorul de casă, cu golul din suflet.  Atât îşi mai aminteşte tata de el. Şi că avea o barbă stufoasă şi roşcată. Ca a mea. S-a însurat şi nu a mai plecat. Străbunicul, cel mai mic dintre copiii lui, încă mai zâmbeşte şugubeţ dintr-o poză încreţită de vreme. Pe cap are o căciulă de blană, mustăţi lungi şi un băţ pe care îşi sprijină greutatea întregii vieţi. Moş Gheorghe Stoica, aşa mi-l prezintă tata. Om aprig, pe care greutăţile nu l-au încovoiat. Nevasta i-a murit de tânără, el a rămas cu cei trei copii. A trecut o vreme, şi-a găsit altă muiere, s-a însurat din nou. A mai zămislit vreo trei copii şi cu nevasta de-a doua şi a trăit moşul vreo 80 şi ceva de ani. Apoi, s-a dus alături de tatăl lui, să-şi ţină de urât unul altuia.

Bunicul i-a semănat întocmai. A avut şase copii, dar cu o singură femeie. Bunica încă mai trăieşte, ducându-şi povara celor 94 de ani cu seninătatea omului care ia viaţa aşa cum e ea, cu bune şi rele deopotrivă. Bunicul a săvărşit ce era de săvărşit şi şi-a încheiat socotelile cu lumea aceasta când i-a venit vremea, nicio clipă mai devreme, nici un minut mai târziu. Simţea că a trăit cât pentru două vieţi. Îl cred.

Acum, mai suntem la masă trei. Eu, fratele meu şi tatăl meu. Neamul, bată-l norocul. Tata a fost mândru nevoie mare când s-a născut fiul meu. Are cine duce mai departe numele, zice el, iar inima i se umflă de fericire. Mi-a înşirat de-a fir a păr, cu detalii, cine suntem şi de unde venim. Ca să spun şi eu mai departe. Iar eu, asemenea strămoşului meu, stau acum cu privirea pierdută în zare. Sunt departe de casă. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, ce mai înseamnă să fii acasă ?

Aştept. Aştept să merg iar să depănăm poveşti, tata cu rachiul lui, eu fără, fratele meu mai mereu absent la ceea ce vorbim. Drumul se aşterne binevoitor înaintea mea.

Printre rânduri (II)

În dimineaţa aceea se trezise buimac, încercând să desluşească noianul de vise alambicate de peste noapte. Uneori, îşi amintea limpede şi distinct fiecare moment, fiecare scenă, fiecare frază. Alteori, nu rămânea decât cu senzaţii neclare, dar care nu prevesteau nimic bun.  Dimineaţa aceasta se încadra la „alteori”. Încercă să facă abstracţie de bâzâiala din minte şi se îndreptă din reflex spre bucătărie, luă ibricul din dulap, ignorând din nou filtrul de cafea care zăcea nefolosit pe masă, şi se puse pe meşterit cafeaua de dimineaţă. Flacără albăstruie a aragazului îl hipnotiza, într-o încercare inutilă de a-l atrage să-şi pârlească iar părul de pe mână.

„Mâine, îşi zise pentru el, e ziua mea, împlinesc 82 de ani. Ca să vezi, cine ar fi crezut ? Cum trece timpul...”

 Razant, prevestirea ţigăncii pe care o întâlnise într-un parc cu 45 de ani în urmă îi răsună în urechi de parcă acum o auzea pentru prima dată. De unde răsărise baba aceea scofâlcită, înzorzonată cu salbă de tablă spoită şi cu bani găuriţi împletiţi în părul slinos ? Luase în râs ce-i spusese, mai ales că toată acea dezvăluire a destinului său îl costase o ţigară. Baborniţa încercase să îl tapeze şi de nişte bani, dar el ştia prea bine mersul lucrurilor şi se ţinuse băţos, fără să cedeze. Şi totuşi, privind în urmă, îşi dădu deama că tot ceea îi fusese dat să audă se adeverise într-un fel sau altul.

„Prostii. Poate mor azi, doar ca să-i fac în ciudă, să-i arăt că în cărţile ei uzate şi pline de jeg viitorul nu se putea întrupa pe sine însuşi.”

Trecuse prin multe, prea multe pentru un om, şi totuşi nu murise atât de repede pe cât crezuse. În minte i se învârteau vorbele bunicului său, pe care îl mai văzuse o singură dată, cu vreo doi ani înainte ca acesta să plece spre meleaguri înverzite şi odihnă veşnică. Bunicul, ajuns la 97 de ani, îi declarase, pe nepusă masă, fără ca cineva să-l fi întrebat, că simţea de parcă trăise cât pentru două vieţi, după ce scăpase nevătămat de la Cotul Donului şi îşi îngopase cam toţi cunoscuţii plecaţi cu el din sat să lupte într-un război pe care nu l-a înţeles şi al cărui rost nu s-a obosit prea tare să-l găsească. Pesemne că acesta era secretul longevităţii, să nu stai prea mult să îţi baţi capul cu lucruri pe care oricum nu le poţi da înapoi. Un mod de viaţă care te scapă de multe dureri de cap, de insomnii, de boli autoimune, de plimbări prin spitale, de chinul întrebărilor existenţiale.

„Da, uite cum descopăr abia acum că bunicul a fost, într-o formă empirică şi autodidactă, un filosof.”

Vreme de câteva clipe, cântări în balanţa conştiinţei cam cât trăise el însuşi şi ajunse la concluzia că viaţa, una singură şi perisabilă, i se scursese printre degete. Câteva momente faustiene, în care timpul ar fi trebuit să rămână în loc, în rest nimic palpabil, nimic memorabil, nimic concret. Frânturi de amintiri plăcute, mormane de amintiri dureroase, cu mari spaţii albe şi pustii între ele.

Un zgomot cunoscut, de ape învolburate, îl readuse în prezent. Ca în fiecare zi, dăduse cafeaua pe foc. Privi cu tristeţe şi resemnare cum tot caimacul zăcea înşirat în tava aragazului, apoi turnă absent cafeaua într-o cană mult prea mare pentru puţinul lichid rămas, în timp ce mânerul încins al ibricului încerca să-l frigă prin pielea tăbăcită a degetelor. Se îndreptă încet spre camera de zi, spre fotoliul unde stătea mereu şi sorbea pe îndelete ceea ce mai rămânea după erupţia impacabilă de pe aragaz. Se aşeză greoi şi i se păru că fotoliul oftează odată cu el, ca un vechi amic care-i ştie durerea ascunsă din genunchii ruginiţi şi din oasele îmbătrânite. Îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar, alese cu grijă una, de parcă ar fi fost altfel decât celelalte, o aprinse şi trase prelung din ea. Fumul se ridica în rotocoale alambicate şi linii frânte, desenând în aer tablouri fără înţeles. Privi dezgustat şi oarecum uimit spre scrumiera burduşită de pe măsuţă, în care mucurile se luptau să nu se reverse, amintindu-i de boscorodeala zilnică a soţiei, care îi prevestea un sfârşit urât în incendiul provocat de resturile aprinse căzute pe covor.  Îi era prea greu să se mai ridice acum să o golească.

Amintiri amniotice. Ce sens ar avea o sinucidere a la Hemingway când nu ai scris nimic memorabil, când nu ţi-ai consumat fiinţa până la epuizare, într-un act altruist de a oferi celorlalţi o fărâmă din sufletul tău ? Doar oamenilor cu adevărat mari sau nebunilor le sunt permise asemenea subtilităţi, astfel de ocazii de a râde în nas destinului. Ceilalţi, cei mărunţi şi insignifianţi, trebuie să îşi aştepte răbdători sfârşitul hărăzit de soartă, la timpul şi locul stabilit. Nu este permis să te bagi în faţă, să rupi rândul, să schimbi curgerea firească a timpului. Este la fel ca atunci când te naşti. Nimeni nu îţi cere părerea, nimeni nu te întreabă dacă vrei să vii pe tărâmul urgisit al foamei care îţi râcâie stomacul, al cărnii ce tânjeşte după apă, al plăcerii ce te înrobeşte, al gândirii în termeni echivalent opuşi, al frustrării ce apare odată cu materia. Vii şi pleci fără să ştii de unde şi încotro, rămâi cu întrebări fără răspuns, te înfricoşează neantul, uitând că ai păşit din neant. Apoi, te afunzi tot mai adânc în mrejele lumii palpabile, înrobit de simţuri, condiţionat de nevoi, înlănţuit în irelevanta succesiune a cauzelor şi efectelor. Şi începi să uiţi.

Înţepătura scurtă şi acută a jarului ajuns la degete îl readuse în universul concret al camerei. Pendularea între cele două lumi se încheiase. Televizorul zumzăia ceva neinteligibil pe un fundal sonor distant, atenuat de căciula îndesată peste urechi.

Da, cam aşa a fost şi în iarna aceea, când sania i se izbise de un gard. Aceeaşi negură trecătoare căzută peste ochi, aceeaşi estompare a sunetelor, aceeaşi mirare a trezirii într-un loc unde nu ştia cum a ajuns.

Îşi roti privirea, observând îndelung fiecare detaliu, încercând să plaseze fiecare obiect într-un context care să-i dea de înţeles că ştie unde se află. Treptat, imaginea de ansamblu începu să prindă contur, dezvăluindu-i cadrul cunoscut al încăperii în care sălăşluia zi de zi.

Cafeaua se răcise. Ziua era pe sfârşite.

Printre rânduri

Către sfârşitul vieţii, se apucase să ia la bani mărunţi toate nimicurile, să desfacă firul în patru şi să caute nod în papură, de parcă aşa ar fi adus înapoi anii ce trecuseră peste el mult prea repede, dupa părerea lui,  dar mult prea greu dupa gândul altora. Teama de a nu rămâne singur, fără cineva care să-l mai întrebe de vorbă sau să-l mai scoată din amorţeala ce începea să semene tot mai mult cu o moarte timpurie, era singurul motiv palpabil pentru care mai stătea în casa aceea, acum când regretele unei vieţi irosite îl înghioldeau. Copiii crescuseră, mai veneau când şi când pe la ei, dar firea lui aspră, pe care nici măcar bătrâneţea şi greutăţile îndurate nu o domoliseră, îi gonea rapid, cu promisiuni solemne că nu le vor mai călca pragul vreodată. Stătea mai mereu pierdut în cărţile lui, de multe ori fără să citească nimic ore în şir, răstimp în care gândurile plecau spre alte tărâmuri şi alte vremuri şi se încărcau de nostalgia unor stări difuze şi uitate. Încerca să îşi dea seama unde greşise, care fuseseră clipa si hotărârea care îi schimbaseră viaţa. De câte ori credea ca e aproape să înşface şi să strângă în pumni acel moment, totul se împrăştia în mii de direcţii opuse, iar mintea îi rămânea năucită şi paralizată într-un prezent indefinit. Apoi, chinul refacerii drumului înapoi printre amintiri încâlcite se relua, ca o bătaie de joc intenţionată pusă la cale de destin.

În ziua aceea îşi băuse, ca de obicei, cafeaua călâie şi uşor amară pe fotoliul ce căpătase forma gârbovită a trupului său. I se părea frig, deşi îşi îndesase pe cap o căciulă dezlânată de atâta spălat. Îşi privi întâmplător pielea încreţită de pe mână. Ridică mâneca. Mai sus, pe antebraţ, acelaşi spectacol al decrepitudinii se desfăşura nestingherit. Într-o străfulgerare de moment, se întrebă ce caută în acel trup vlăguit şi ponosit, încercând să acopere din mers hăul ce se căsca tot mai adânc între minte şi carne. I se părea că cineva hotărâse să-i joace o festă, să-i facă o glumă proastă, îmbrăcându-i sufletul în acel costum zdrenţuit, pe care nu îl recunoştea ca fiind al lui. Se târî cu paşi lenţi, târşind picioarele, spre oglinda imensă din cameră. Se opri, lăsându-şi greutatea pe un picior, cu privirea căzută pe covor, unde o scamă rebelă se încăpăţâna de ceva timp să reziste trecerii repetate pe deasupra ei a gurii hulpave a aspiratorului. Vru să se aplece să o culeagă, dar se răzgândi. Prea mulţi ani nevoia lui aproape maladivă de a avea ordine în lucruri îl răpise de la cele importante sau de la cele banale deopotrivă. Acum, nu mai avea nici voinţa şi nici energia să mai lupte. Săltă bărbia acoperită de firele albe încâlcite şi se privi ochi în ochi cu străinul din oglindă. Parcă aducea cu cineva cunoscut, cineva pe care îl întâlnise cândva, într-o altă viaţă, într-un alt timp, într-un alt context. Privirile celor doi se fixau reciproc, într-o încercare inutilă de a se identifica unul cu altul. Nu, acela nu putea fi el, căci imaginea pe care sticla argintată o picta printre imperfecţiunile ei nu semăna deloc cu el.

Se întoarse greoi în fotoliu şi lăsă capul pe spate, urmărind albul cândva imaculat al tavanului. În jocul minţii, denivelările căpătau forme abstracte din tablouri rămase pe retină de la cine ştie ce expoziţii, de cai, câini, dealuri şi văi. Rămas pierdut în acel univers invers, se gândi dacă a fost vreodată fericit cu adevărat, fără a lua în calcul bucuriile efemere pe care le trăise ştiind că îi vor scăpa printre degete. O luă înapoi pe firul amintirilor scrijelite de pe filmul vechi, monocrom, al memoriei ce se împotmolea adesea în evenimente fără nicio noimă. Nu regăsea nimic din ceea ce i-ar fi dat de înţeles că fericirea fusese vreodată altceva decât o iluzie. Sorbi absent din ceaşca de cafea, enervat de zaţul care îi agresa papilele gustative. Deci, cam aşa este viaţa, ca o ceaşcă de cafea. La început, totul e bun şi frumos, apoi, la sfârşit, te alegi cu zaţul.

Întinse mâna după cartea rămasă într-o poziţie grotescă, cu paginile şifonate. O ridică, o deschise, hotărât să citească mai departe rândul rămas în suspensie de ceva timp. Literele se alungeau precum un strop de ploaie care se prelinge pe geam, se lăţeau în toate direcţiile, începeau să se şteargă. O ameţeală dulceagă i se rotea prin cap, estompată de sentimentul neplăcut al unei căderi nesfârşite în gol. Cartea se rostogoli pe covor, cu un zgomot înfundat. De pe buze i se ridică lent o ultimă înghiţitură de aer, apoi totul îngheţă într-o tăcere nelumească, în timp ce conştiinţa începu să plutească neştiut la graniţa dintre lumi.

Cultura de sâmbată

Firul în patru- Starea de lehamite

Din pomi se scurg frunze amorţite, într-o cădere prelungă spre culcuşul călduţ al pământului, într-un dans aleatoriu al trecerii neştiute prin alt anotimp. Ce toamnă tristă s-a abătut, ce ploi vremelnice se luptă să spele mizeria, ce vânt turbat aduce molime ale firii din locuri şi timpuri uitate. Deluviul de vorbe goale inundă la refuz, zornăie limbile de lemn, flutură zănatic afişe colorate, adie promisiuni în care nimeni nu mai crede.

E vremea dezbinării, a pasiunilor deşănţate, a spălării pe circumvoluţiuni, a prostirii pe faţă şi pe dos, a încăierării furbinde pe iluzia puterii şi a privilegiilor. Răsună voci sparte, cu aplomb şi convingere prefăcută, timpanele vibrează înţepător, agresate de cuvintele ce mustesc de semnificant, dar zac golite de orice înţeles. Vorba dulce voturi aduce. Se întrevede cârpeala cu aţă albă, spoiala se dezveleşte hâdă pe chipuri, zâzania rânjeşte mulţumită din spatele discursurilor fade.

Se simte o sciziune profundă, sunt prea mulţi cei ce vor şi prea puţini cei ce pot. Simţul măsurii şi al ridicolului i-a părăsit de mult, dacă el va fi existat vreodată la nişte oameni ce cred că le este menit să conducă alţi oameni. Privesc îndelung figurile triste şi şterse, îngheţate într-o mină artificială şi studiată pe pliantele frumos tipărite pe hârtie de calitate şi pe bani publici. Dacă acestea sunt argumentele lor pentru a se alege cu o şampilă rotundă pe buletinul de vot, înseamnă că au tras concluzia că acest popor şi-a consumat ultimul dram de minte cu mulţi ani în urmă.

Se apropie vijelia iernii, cu griji, nervi, alergătură, facturi, preţuri care cresc. Lumea va uita promisiunile, viaţa se va poticni să meargă înainte, nimeni nu va cere socoteală nimănui. Două lumi paralele, în două universuri paralele. Iar ei vor fi găsit ceea ce doreau, iar noi...vom rămâne tot noi, cu dezamăgiri, cu speranţe sparte, cu dezgustul nostru, cu lehamitea ce ne-a cuprins.

Firul în patru- A înnebunit lumea

Prin ’97, am văzut la Teatrul Dramatic din Constanţa o piesă adaptată după Vasili Suksin. Au trecut 17 ani şi înţeleg că ceea ce am urmărit pe scena teatrului a coborât acum pe stradă, în existenţa de zi cu zi, de parcă oamenii din jur şi-au propus să trăiască plenar un rol menit să transpună o realitate absurdă şi distopică.

Piesele cu adevărat bune îmi rămân mereu în minte, nu sub forma unor poveşti, a unor scene memorabile, ci mai degrabă la nivel senzorial, ca un amalgam de sentimente bine fixate în păienjenişul gândurilor. Iar piesa „A înnebunit lumea” a fost, cel puţin aşa cum privesc lucrurile acum, un act premonitoriu pentru societatea întoarsă pe dos în care trăiesc.

Regăsesc, cu dezgust şi dezamăgire, personajele din piesă defilând libere pe stradă, interacţionând în felul lor disfuncţional, influenţând inevitabil vieţile altora. Am tot mai acut sentimentul că piesa din 1997 nu s-a încheiat, ci se propagă ca o undă de şoc peste ani, fără să se întrevadă un sfârşit. Tind să cred că lumea a înnebunit. O văd oriunde merg, iar acuitatea percepţiei nu se estompează oricât aş încerca să mă conving că aceasta este normalitatea unei societăţi debusolate, rătăcită într-o tranziţie interminabilă.

Merg cu maşina, încercând să răzbat întreg prin noianul de şoferi nervoşi, anormal de agresivi, cu telefoane ce au fuzionat deja cu mâna şi urechea. Este o infecţie generală de irascibilitate, pe care o înţeleg, dar nu pot să o accept. Principiile pe care le caut inutil la cei din jur au devenit o umbră dintr-un trecut distant. Oamenii sunt gata să se sfâşie la propriu între ei din motive banale, fără o motivaţie clară, fără a mai trece prin filtrul raţiunii posibilele consecinţe ale acţiunilor. Nimeni nu mai e dispus să fie concesiv, nimeni nu mai poate accepta că dreptatea este undeva la jumătatea drumului dintre două păreri diametral opuse, nimeni nu mai are timp să fie om.

Revăd coşmarul metehnelor rămase încă vii de pe vremea comunismului delirant de dinainte de 1989. Libertatea este doar un cuvânt lipsit de sens, care sucombă rapid în faţa intereselor de grup şi a condiţionărilor sistemice. Văd stadioane umplute artificial cu mase amorfe de indivizi lobotomizaţi. Văd cum încep să apară chipuri cioplite, idoli, falşi profeţi ai unei iluzorii vieţi mai bune. Din fericire, nu sunt singurul care vede enorm şi simte monstruos toate aceste anomalii, toate aceste derapaje ale firii. România începe să devină un ospiciu în care mă simt internat cu forţa, în care cei încă întregi la minte sunt consideraţi nebuni, iar cei smintiţi sunt consideraţi normali.

A înnebunit lumea, iar oamenii şi-au luat rolul în serios.

FIRUL ÎN PATRU- DISCUŢII CU PEREŢII

Cel mai greu este să lucrezi cu oamenii, mai ales când ai de-a face cu indivizi şi individualităţi de larg consum care trăiesc cu/pentru impresia că au dreptate indiferent ce ar spune. Şi mai greu de digerat este acea clipă inefabilă când ei simt nevoia să îşi exprime părerile total neargumentate fără ca cineva să le fi dat de înţeles că opinia lor este necesară. Despre asta vreau să vorbesc azi. Despre cei care vor neapărat să fie băgaţi în seamă cu orice chip, chiar dacă atenţia de care au parte vine sub forma unei înjurături.

Există, deşi tind să cred că această clasificare nu este nicidecum exhaustivă, două categorii majore de persoane ahtiate să se bage în seamă, care retrăiesc la nesfârşit o posibilă traumă mai veche dintr-o copilărie nefericită.

Prima este formată din acele fiinţe veşnic neînţelese, demiurgice în felul lor meschin, care vorbesc în cuvinte anume meşteşugite încât să nu ajungă la urechile muritorilor de rând, poate şi pentru că discursul lor deşucheat şi complet lipsit de logică torturează în moduri inimaginabile o limbă ale cărei taine le rămân necunoscute. A doua categorie este cea a personajelor care răstălmăcesc ceea ce aud, malaxează cuvintele în cuva nesfârşită a minţii lor profunde, le expulzează sub forma nedospită a truismelor şi axiomelor, apoi se contrazic de dragul de a nu fi de acord, ascuţindu-şi limba şi înfundându-şi urechile la orice contraargument care ameninţă şirul dezlânat al peroraţiilor lor.

Această tagmă a băgătorilor de seamă are talentul unic de a atrage susţinători din rândurile celor incapabili să exprime o părere sau din partea celor consumaţi de dilema existenţială a duplicităţii adevărului, prea ocupaţi să se contrazică pe ei înşişi pentru a mai avea timp să verbalizeze învălmăşeala de gânduri disparate din mintea lor.

Inevitabil, în acest context şi cu astfel de personaje de teatru absurd, orice discuţie pornită de idei diferite sfârşeşte într-o mare bălăcăreală, iar uneori, mai elegant, într-un monolog în care argumentul suprem este cine reuşeşte să vorbească mai tare. Poziţia de pe care aleg să discute problemele devine una de neclintit, iar plasticitatea gândirii trece în altă stare de agregare.

Aşa cum spuneam, este greu să lucrezi cu oamenii atunci când aceştia sunt incapabili să accepte un alt punct de vedere, când vehemenţa şi încrâncenarea cu care îşi susţin părerile devine unic argument în favoarea ideii că au dreptate.  Ca nişte adevăraţi înţelepţi,  sunt loviţi de cenzura transcendentală, împiedicându-se fatal de cioturile propriilor limitări în drumul spre iluminare.

Şi atunci, după ce le-ai oferit cuvenita băgare în seamă, hrănind ego-uri mult prea mari pentru nişte oameni prea mărunţi, este de preferat să alegi tăcerea, lăsându-i să-şi rumege mulţumiţi laurii victoriei închipuite.

ÎN MIJLOCUL LUCRURILOR – FIRUL ÎN PATRU

Viaţa nu încetează nicio clipă să ne dea lecţii, din cele utile, care nu sunt cuprinse în programele şcolare, în sistemul fixist de gândire pe care şcoala ni-l îndeasă nemestecat pe gât sau în emanaţiile pseudo-revelatorii ale elucubraţiilor de pe reţelele de socializare.

Clişeul cu adevărul care te eliberează este doar atât: un clişeu, o propoziţie banală, ce merge paralel până la infinit cu existenţa reală, cea care ne trânteşte uşa în nas şi ne dă cu capul de pragul de sus.  Adevărul nu te eliberează de nimic, te face doar să înţelegi că gustul amar pe care oamenii din jur ţi-l lasă nu este doar o revoltă neştiută a colecistului bolnav revărsat. Adevărul descoperit pe propria piele nu te face să te simţi mai bine, nu îţi oferă liniştea interioară, nu te eliberează din chingile mizeriei umane, ale ipocriziei semenilor şi ale condiţionărilor exterioare.

Şi, pentru că libertatea este cuvântul cheie, am aflat cum libertatea individuală începe în mintea noastră şi se termină tot acolo, sub asaltul presiunii exercitate de încrengătura de efecte pe care acţiunile noastre le pot genera. Am văzut cum alegerile pe care le fac se desfăşoară între limitele impuse de permanenta măsurare a raportului cauză-efect, iar compromisul devine o armă cu două tăişuri, în care te răneşti singur crezând că vei reuşi să tai nodul prefăcătoriei şi nesimţirii celor care se împăunează eronat cu titlul de om.

Am aflat că, pentru a răzbi întreg la minte în această cloacă, în această latrină care adună ca un magnet scursurile societăţii, este mai bine să îţi ţii gândurile pentru tine însuţi sau, mult mai indicat, să nu ţi le dezvălui nici măcar ţie. Constat în fiecare zi că am rămas repetent la arta diformă a manipulării, a clevetelii, a intrigilor şi a mâncătoriei. Motiv pentru care merg în continuare la şcoală an de an, unde lecţiile de viaţă nu se desfăşoară în sala de clasă, ci în colţurile dosnice şi josnice ale cancelariei.

STRATEGII DE DISTANȚARE

Sunt în concediu. Merg în vacanţă pe meleagurile natale, în Dobrogea mea zbicită de vânt, cu unduire uitată de dealuri şi văi, cu turci, tătari, aromâni, cu praf şi căsuţe de chirpici, strivite parcă de bolta prea grea a cerului. Au trecut 15 ani de când am plecat de aici, 15 ani de dezrădăcinare, de îndelungi şi zadarnice încercări de a recâştiga sentimentul că pot fi acasă în altă parte. Privesc marea, urmăresc locul acela depărtat, unde graniţa dintre apă şi văzduh se estompează. Nu-mi place să stau aiurea pe plajă, să îmi agresez epiderma, nu mi-a plăcut niciodată, de când eram mic. Dar apa mă strigă, mă îmbie să mă înfrunt cu ea, mă provoacă să-i arăt că încă mai ştiu să înot ca în adolescenţă. Abia acum îmi dau seama ce îmi lipseşte cu adevărat, abia acum ştiu că locurile unde am crescut mă cheamă tainic înapoi.

Revăd zone rămase vii în amintirea mea, reîntâlnesc oameni pe care îi cunosc de o viaţă. Nimic nu mai este la fel, deşi sper an de an să găsesc totul aşa cum era cândva. Brusc, înţeleg că nu mai sunt acasă nici aici. Pământul din care m-am smuls cu greu nu mă mai cunoaşte, rădăcinile mele zac atârnate.

S-au perindat atâţia ani peste mine. În zadar. Incertitudinea mă roade, poteca nu mai pare atât de dreaptă, căile inimii nu sunt mereu aceleaşi cu drumul aşternut la picioare de destin. Sau poate este vorba doar de alegerile pe care le facem.

Privesc în urmă. M-am smuls din cursul firesc al vieţii de aici. Privesc înainte. În zări se aşterne ceaţa. Plutesc în derivă. Eu sunt acasă nicăieri.

TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA (I)

Era prin vara lui ’86, iar destinul mă pândea după colţ, aşteptând să calc inconştient în laţul întins din timp. Dar ce spun eu, căci soarta cea scrisă în frunte nu poate fi citită la nouă ani, iar literele scrijelite de ursitoare la naşterea mea nu le voi desluşi niciodată. Şi-n vara aceea, ca în toate celelalte de când mă ştiam, sălăşluiam pe la ţară, cu bunicii pe post de părinţi, ars de dorul de a merge în plimbări lungi cât o zi cu camionul tatălui meu. Ehei, ce de amintiri am din acel Saviem obosit, cu miros de motorină impregnat în scaune, cu sunetul sincopat al motorului diesel, ce îmi era de multe ori cântec de leagăn. Uneori, sau de cele mai multe ori, adormeam chircit între scaune, în zumzăitul neschimbat al maşinii. Iar tatăl meu, din motive pe care nu le înţeleg nici acum, mă lua cu el, îmi înţelegea binevoitor dorinţa mea masochistă de a îndura căldura infernală din cabină, curentul enervant al geamului permanent deschis şi trezirea cu noaptea în cap, doar ca să nu ratez momentul când el pleca spre autobază.

În dimineaţa aceea însă, obosit de joaca din ziua de dinainte, am dormit suficient cât să îmi scape printre degete clipa inevitabilă a miorlăielii şi a iubirii paterne care cedează implacabil în faţa voinţei unui copil. Poate că era mai bine aşa, poate că întâlnirea cu moartea nu trebuia să aibă loc atunci. Dar destinul o ia de multe ori pe căi ocolite, fără însă a se abate de la scopul său. Aşa se face că, în timp ce eu şi vărul meu meşteream la o bicicletă numai bună de aruncat, am auzit icniturile şi scrâșnetul metalic al mersului legănat de gropi al unui camion. Tatăl meu venea spre casa bunicii să ia mai ştiu eu ce uitase, probabil o roată de rezervă tocită până la pingele.

Şi iată că mi se ivise ocazia ratată dimineaţa. Era clar că acum urma să mă îmbarc în aventura pe care o aşteptam zi de zi, a plimbării pe câmpuri întinse, cu zgâit prelungit la combinele care treierau grâul, cu urcat pe cabină pentru a vedea cum se umple bena, cu tăvălit printre boabele de grâu, cu nişte roşii şi brânză mâncate cu mâinile pline de praf, cu apa scoasă din fântâna de la capătul satului, cu seara binefăcătoare, în care mă întorceam acasă vorbind verzi şi uscate cu tatăl meu, pe care oboseala de peste zi îl transforma într-un automat de oferit răspunsuri la toate întrebările mele despre lună şi stele.

Numai că, în acea zi, spre uimirea mea, poarta către fericire mi-a fost închisă. Nu putea să mă ia cu el, avea de făcut un drum lung din care urma să revină abia a doua zi. Dezamăgirea unui copil este însă un lucru periculos, mai ales pentru el însuşi, căci ideile prosteşti roiesc în mintea necoaptă. Aşa am ajuns să folosesc toate tertipurile de care eram capabil pentru a-mi convinge vărul că puteam să ne bucurăm de mult aşteptata drumeţie motorizată chiar dacă autoritatea paternă îmi tăiase elanul în câteva vorbe. Când dracul nu doarme şi te împinge la rele, mintea merge ca unsă. Fără prea multe discuţii, găsesc locul ideal unde să ne putem căţăra pentru călătoria către infinit, fără a fi văzuţi de nimeni. Din două mişcări, ajungem amândoi, şi eu şi vărul meu, sub camion, ne agăţăm cu grijă de şasiul maşinii, înfigem fundurile în una dintre traverse şi picioarele în traversa opusă şi rânjim unul la altul mulţumiţi că am reuşit ceea ce ne-am propus.

Tata îşi termină ce avea de făcut şi, precaut, ne caută în bena maşinii. Pesemne că ştia ce îmi poate pielea şi se aştepta să-i fac surprize. Ne caută şi în cabină. Mă strigă. Noi, nici gând să scoatem o şoaptă. Apoi, auzim motorul pornind răguşit şi camionul începe să se mişte ca un om bătrân, văitându-se din toate încheieturile. Privesc fascinat mişcarea circulară a celor patru roţi din spate şi pietrele zburând din pneuri. Drumul plin de gropi îmi zdruncină creierii, iar praful începe să se ridice uşor spre noi. Îmi trag tricoul murdar peste nas şi-i fac semn vărului meu să îmi urmeze exemplul. Ne mai zgâlţâim de câteva ori, apoi, cu o smucitură scurtă, camionul iese la asfalt. Fericire maximă. Planul meu fusese impecabil gândit şi executat. În urechi îmi răsună huruitul metalic al punţii motoare, în timp ce maşina prinde viteză. Apoi, uşor, începe să frâneze, după care opreşte complet. Cât să fi mers aşa ? Probabil vreo doi kilometri. Timpul pare să treacă altfel când întărâţi destinul, ca pe un câine pe care-l enervezi cu băţul din spatele gardului. Cel care era în maşină cu tata îl rugase să oprească la Alimentara din sat să îşi ia ţigări. De niciunde, aud vocea hârşită a unei babe, strigând către tata: „Măi omule, vezi că ai doi draci de copchii băgaţi sub maşină”. Cerberul întrupat sub pielea scofâlcită a babei părea decis să nu ne primească în infern. Nu îmi era scris să mor în acea zi. Aud uşa deschizându-se, tata coboară, se apropie şi ne vede făcând numărul de echilibristică sub camion. Nu m-a bătut. Nici măcar nu m-a certat. Inexplicabil de calm, ne-a trimis înapoi, acasă la bunică-mea.

După mulţi ani, când devenisem deja om în toată firea, am aflat şi restul poveştii, cu drumul de pământ care urca peste deal şi pe care urma să plece, care ar fi însemnat pentru mine şi vărul meu o moarte sigură, prin sufocare sau călcaţi de roţile camionului. Tot după mulţi ani, tata a găsit puterea de a-mi spune că, în acea zi, după ce ne-a găsit, a fost incapabil să mai facă ceva, pentru că gândurile îi fugeau permanent la tragedia ce putea să ne distrugă familia. Iar eu am înţeles abia atunci că prima mea întâlnire cu moartea a fost doar un salut reciproc de la distanţă, în care ne-am privit în ochi aşa cum o fac doi prieteni vechi. A fluturat coasa amical, luându-şi rămas-bun până la următoarea întâlnire. Care urma să se întâmple mai curând decât îmi imaginam eu sau decât spera Ea.

TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA ( II )

Memoria este enervant de selectivă atunci când e vorba de amintiri neplăcute. Nu ştiu cum se face, dar le păstrează intacte, ferite de intemperiile anilor şi ale bătrâneţii. Iar mintea îmi zboară către anul 1987, când dorinţa mea de a pleca în tabără devenise o realitate palpabilă, după câţiva ani de aşteptare înfrigurată. Aşa am ajuns eu să călătoresc vreo 700 de kilometri pentru o nouă întâlnire cu destinul, într-un loc numit Băile Felix, oarecum ironic, pentru că fericirea mea avea să dureze puţin.

Gândul că voi pleca atâta amar de drum, cu prosteala inerentă şi distracţia potenţială alături de colegii mei îmi gâdila plăcut coloana vertebrală şi îmi dădea o stare euforică fără un motiv concret. Valiza aştepta răbdătoare, pregătită din timp, iar eu o priveam contemplativ în fiecare seară înainte de culcare.

În noaptea plecării ne-am adunat în casa unui coleg, tatăl lui urmând să ne ducă la gară. Nu sunt sigur că îmi mai luasem rămas bun de la părinţi, nici nu mai conta. Trenul nostru trebuia să plece pe la 11 noaptea, iar în oraşul meu uitat de lume şi ponosit mijloacele de transport în comun erau o apariţie mai rară decât bananele şi portocalele din Alimentara.

A venit ora stabilită şi ne-am înghesuit toţi patru pe bancheta maşinii, după ce am îndesat valizele în portbagajul Daciei obosite. Am ajuns la gară, pe al cărei peron cu dale de beton sparte se adunase parcă toată şcoala. Eram toţi dornici de aventură, căci pentru noi totul avea o aură hiperbolică, într-o lume şi într-o vreme când televizorul era mai degrabă obiect de mobilier în case, telefoanele fixe erau un lux, iar bicicletele o raritate.

Am urcat în tren, ne-am îmbulzit în cuşete şi aşteptam cu sufletul la gură smucitura ce ne dădea de înţeles că nimeni nu ne mai poate răpi bucuria călătoriei. Drumul a fost lung, cu numeroase opriri în gări cu denumiri pe care nu mi le mai amintesc, cu ameninţări din partea profesorilor atunci când agitaţia noastră prevestea că nu avem de gând să dormim. Spre dimineaţă, un nume scris cu litere negre pe o bucată de tablă mi-a rămas scrijelit din întâmplare pe retină: Huedin.

Apoi, m-am trezit în tabără, în camera cu paturi suprapuse şi baie la comun, în capătul holului. A venit seara, cu masa la cantină, cu hărmălaie, cu zgomot de tacâmuri, farfurii şi guguloaie de pâine aruncate de la unii la alţii. Urma o zi importantă, o zi pe care nu o intuiam că ar putea fi ultima din viaţa mea. M-am trezit devreme, cu noaptea în cap, imaginându-mi cum este să te bălăceşti într-un bazin cu apă termală, care nu putea fi decât plăcut, mult mai plăcut decât apa rece şi plină de clor a bazinului olimpic pe care îl vizitam mereu în oraşul meu natal. A, am uitat un detaliu, dacă îl pot numi aşa. Pe atunci, nu ştiam să înot. Dar cui îi păsa ? Aveam slipul pe mine, prosopul la îndemână şi un bazin cu podea înclinată. Am intrat. Căldură.  Plăcut, o senzaţie de relaxare şi de cufundare în lichidul amniotic cu tente verzui. Treptat, apa îmi ajunge la glezne, apoi la genunchi. Mă avânt mai departe, mă afund până la brâu, precum zmeul din poveste, prins în luptă dreaptă cu eroul. Apa mă acoperă acum până la gât. Mă opresc, instinctul de conservare îmi spune că nu e cazul să îmi forţez limitele. Înot câineşte, sau cel puţin aşa am impresia, căci tălpile zgârie permanent cimentul aspru de pe fundul bazinului. Revin spre apă mai adâncă. Fericirea este la apogeu. Apoi, de niciunde, apar doi copii mai mari, probabil din clasa a VII-a sau a VIII-a. Vor să mă ia cu forţa spre mijlocul piscinei, unde apa este adâncă şi neiertătoare. Le spun că nu ştiu să înot, ei par a fi surzi. M-au târât deja. Apoi, îmi dau drumul. Mâinile îmi alunecă, nu mă pot agăţa de ei, pielea lor pare unsă cu untură. Inima îmi bate nebuneşte, dau din mâni degeaba. Apa mă trage în jos, hulpavă, în burta flămândă. Apoi, se face linişte. Timpul pare a se fi oprit, conştiinţa atârnă suspendată, undeva deasupra mea. Asta simţi când mori ?

Cineva mă apasă pe piept. Apoi, zgomotele încep să revină în jurul meu. Tuşesc repetat, dar aerul nu îmi intră în plămâni. Apoi, lumina mă izbeşte, clipesc din reflex pentru a-mi apăra ochii de soare. Sunt pe mal. Profesorii însoţitori roiesc în jurul meu, cu priviri speriate şi gesturi mult prea ample, care îmi par ridicole. Undeva, în plan secund profesorul meu de sport întinde urechile celor doi elevi mai mari. Şi atunci, îmi dau seama că tocmai trecusem razant pe lângă a doua întâlnire cu moartea. Arunc o privire spre bazin şi mi se pare că sub ape tocmai s-a cufundat o lamă arcuită şi lucioasă.

TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA ( III )

Destinul aşteaptă întotdeauna răbdător clipa prielnică a împlinirii, făcându-te să crezi că s-a pierdut de tine. Anii au trecut, timpul şi-a văzut liniştit de curgerea sa, iar eu am uitat cele două întâlniri, sau poate că doar am omis să mă mai gândesc la ele.

Iar când ajungi la vârsta maturităţii începi să consideri că totul nu a fost decât o plăsmuire a imaginaţiei, o succesiune de evenimente disparate, fără legătură între ele, o pură conjunctură nefastă. Sau poate că aşa alegi să crezi când mintea pervertită de lumea materială ajunge să aibă nevoie de dovezi palpabile, concrete, de raţionamente care înlătură îndoiala, de probe pe care le poţi valida prin simţuri, de explicaţii dictate de raţiune. Liniştea existenţială se câştigă păcălind intuiţia, eludând metafizicul, ignorând semnele şi respingând tot ce iese din sfera puterii de înţelegere.

Mi-am văzut de preocupările mele de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nici nu puteam face altfel, căci gândul că destinul te urmăreşte la tot pasul te poate înnebuni dacă îl iei mult prea în serios. Asta îmi trecea probabil prin minte, în timp ce conduceam liniştit spre casă, după o zi obositoare la şcoală. Un drum scurt, pe care îl ştiam de atâţia ani, cu fiecare denivelare şi fiecare groapă. Ştiu, mulţi mă vor contrazice, vor spune că nu a fost decât o coincidenţă banală, un accident, adică un eveniment fără cauze previzibile, fără nicio cale de a fi evitat. Poate că da, poate că nu.

Revin însă la povestea mea, cu zumzăitul constant al motorului în trei pistoane şi gemetele scârţâite ale mormanului obosit de tablă. Drumul se aşterne în faţa mea, aşteptând să mă îndrept spre întâlnirea de mult uitată. Liniştea se spulberă brusc. O dubă albă depăşeşte maşina de pe contrasens. O văd venind spre mine, imaginea ei se face tot mai mare. Piciorul drept aterizează de unul singur pe frână, ies pe acostament, apoi revin pe şosea. Adrenalina îmi aleargă prin vene, inundă fiecare por, printre dinţi se scurge o înjurătură izbăvitoare. Îmi dau seama că impactul m-ar fi turtit ca pe o cutie de suc strivită sub talpă. În sfârşit, ce mai contează, am scăpat ca prin urechile acului, nu e prima dată. Îmi văd în continuare de drum. Dar ceea ce trăisem era doar preludiul,  atingerea tandră a morţii. Mă apropii de intersecţia fatidică, răspântia simbolică unde viaţa şi moartea se întrepătrund, fiecare mergând către infinit pe o altă cărare. Cu colţul ochiului percep o umbră ce se apropie tot mai mult, mă proptesc în frână, maşina începe un dans deşucheat, acompaniat de muzica atonă a pneurilor. Cât a durat totul ? O secundă ? Mai puţin ? Cine mai ştie ? Apoi, în urechi îmi răsună pocnitura inconfundabilă a tablei îndoite. Mă simt aruncat ca o cârpă, de parcă aş pluti în vid. Imaginile se mişcă în pas de melc, dar reacţiile mele par inerte. Centura de siguranţă mă înhaţă brutal, cu o smucitură ce parcă ar vrea să îmi rupă toate oasele. Se face iarăşi linişte. Gloata se strânge ca la circ, mânată de o curiozitate morbidă.

Mintea aleargă grăbită să ţină pasul cu evenimentele ce par a se fi derulat cu viteza luminii.  Durerea întârzie să apară, dar va veni cu certitudine. Nu, clişeul cu viaţa care ţi se derulează prin faţa ochilor nu m-a lovit şi pe mine. Prin faţa ochilor mi s-a perindat hăul căscat de moarte, cu eternitatea ei, pe care nici măcar timpul nu o poate cuprinde.

O PROBLEMĂ DE PERSPECTIVĂ

S-a terminat Evaluarea naţională la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a, motiv de mare bucurie pentru mine, mai ales că am încheiat viu această perioadă epuizantă. După şase zile de trezire înaintea primului cântat al cocoşilor, de ajuns la şcoală când încă este beznă şi de revenit acasă cu nervii tocaţi mărunt când se lasă seara, mă mir că nu am ajuns fie la camera de urgenţă, fie la nebuni.

Am scăpat, deocamdată, de coşmarul interminabil al mormanelor de hârtii peste hârtii, al creierului transformat în material ductil, capabil să iasă prin toţi porii, al muncii voluntare forţate, care tinde să devină regulă, nu excepţie, în învăţământ. Dureros este că am descoperit pe propria piele care îmi sunt colegii pe care mă pot baza şi care sunt cei care dau bir cu fugiţii, driblând cu eleganţă sau cu nesimţire, după caz, ceea ce ar trebui să facă de drept.

Privind lucrurile mult mai detaşat şi mult mai liniştit, devine clar că plasarea strategică a acestor evaluări în timpul anului şcolar, când se apropie finalul de semestru cu medii de încheiat şi un examen la clasa a VIII-a pândind după colţ, a urmărit în primul rând ca toţi cei implicaţi să nu fie plătiţi, deşi unii dintre ei (preşedintele, membrii comisiei, persoana de contact şi evaluatorii) au poposit prin şcoală chiar şi 12-14 ore. Chiar dacă am lua în calcul o zi de lucru de opt ore, tot se adună cam 24-36 de ore de muncă suplimentară. Iar munca suplimentară trebuie remunerată, fiindcă aşa este normal în orice colţ al lumii civilizate. Se aude oare undeva ?

Având în memoria recentă simulările la clasa a VIII-a, a XI-a şi a XII-a din lunile februarie-martie, când evaluatorii au primit bani de nu ştiu ce să mai facă cu ei, şi faptul că Sindicatul a discutat cu reprezentanţii ministerului problema plăţii profesorilor corectori care merg în alte şcoli, îmi dau seama că acum corectura în şcoală a fost un tertip de a da cu praf în ochi şi de a ne închide gura.

Iar aici intervine mare diferenţă de perspectivă dintre minister şi oamenii care predau, acea sciziune uriaşă între imaginea de ansamblu fadă, generată de cifrele seci privind rata de succes sau eşec şi micile detalii pe care fiecare cadru didactic le-a trăit la nivel personal şi care, timp de şase zile, le-au făcut viaţa aproape imposibilă. Mă întreb, retoric desigur, dacă se ştie că activitatea şcolii a fost bulversată de pretenţia absurdă de a desfăşura în paralel examene naţionale şi cursuri normale. În condiţiile în care comisia care a asigurat transpunerea în realitate a evaluării a cuprins jumătate sau chiar mai mult din oamenii care predau, despre ce normalitate discutăm ? Ca să nu mai spun că unii dintre cei ajunşi cu noaptea în cap în unităţile de învăţâmânt au avut şi ore în zilele respective.

Unde se termină sentimentul datoriei şi unde începe bătaia de joc ? Ştie cineva că termenele de predare pentru nepreţuitele rapoarte ale şcolii au fost devansate cu câteva zile, deşi iniţial ne-au fost comunicate date cât se poate de clare  ? De când se schimbă regulile jocului în timpul jocului ? Mai contează oare că subiectele au mustit de lacune, că cerinţele au generat confuzii grave, că elevii au fost puşi să răspundă la întrebări care nu se încadrează în programa şcolară ? Îi pasă cuiva de situaţiile suprarealiste, desprinse din tablourile lui Dali, în care am dat din colţ în colţ în faţa imposibilităţii de a lista subiectele primite în arhive cu documente pline de erori de formatare ? Are vreo importanţă că prima zi de testare a fost luni, adică nu prea a mai ţinut nimeni cont de celebra curbă de efort ? Interesează pe cineva că aceste evaluări lipsite de miză ne-au adus zeci de reproşuri din partea părinţilor, care vor, pe bună dreptate, să vadă acele coduri alocate la corectură transformate într-un calificativ sau o notă concretă, care are şi semnificaţie pentru cineva care nu are legătură cu sistemul de educaţie ? Pentru că altfel ei, părinţii, nu înţeleg care este rostul unei evaulări care, în final, nu le spune nimic despre stadiul în care se află copilul.

Între modul în care privim lucrurile de la nivelul clasei şi modul în care ele sunt percepute în sferele înalte ale forurilor de conducere se întinde o prăpastie fără margini. Ni se cer măsuri remediale pentru deficienţele constatate. Întreb şi eu, în inconştienţa mea, când vor mai putea fi ele aplicate. Pentru elevii de clasa a IV-a în clasa a V-a, când competenţele vizate de programa şcolară sunt cu totul altele faţă de cele din anul anterior ?

Nu spun că aceste evaluări sunt inutile, dar trebuie gândite şi aplicate corect. Iar corect înseamnă din punctul meu de vedere o perioadă dedicată exclusiv examenelor de acest tip, clar precizată în structura anului şcolar, care să nu afecteze funcţionarea normală a şcolii. Corect înseamnă că cei implicaţi trebuie plătiţi pentru munca suplimentară, corect ar fi ca testările să înceapă la ora 10, astfel încât să nu fim obligaţi să venim în şcoală la ora 5.

Aceste evaluări au scos însă la iveală aspecte mult mai grave, care ţin de oamenii din jurul nostru, cei care ne salută zi de zi în cancelarie. Mă sperie lejeritatea cu care ne conformăm, mă uimeşte lipsa de reacţie, mă îngrijorează atitudinea docilă, mă înfurie somnul în care s-au afundat sindicatele. E un semn că aceşti oameni, printre care mă număr şi eu, au ajuns la un nivel de resemnare pe care nici măcar ciobanul din „Mioriţa” nu l-a atins.

Se conturează o problemă de perspectivă, cu un dublu sens: o diferenţă majoră de puncte de vedere şi o perpetuare a ei şi în anii care vor urma.

ÎNCEPUTUL

Cel mai greu a fost întotdeauna începutul. În toate. În iubire, în ură, în tristeţe, în fericire, în patimă, în pasiune, în gândire. La fel cântăresc şi acum viaţa, descumpănit, fără să ştiu dacă drumul pe care am apucat este cel croit de mine sau cel dinainte săpat în căuşul palmei de ursitoare. Din roiul de idei ce zumzăie enervant în minte, nici una nu are destul curaj să se desprindă de blestemul virtualităţii, să se întrupeze şi să capete formă, să aibă viaţă şi moarte.

Atunci când esenţa ei impalpabilă pare să se fi lăsat momită de vraja cuvintelor, ideea se retrage ruşinoasă, pudică, în siguranţa neştiutului căscat la marginea conştiinţei. Zbaterea aceasta inutilă mă sâcâie precum gâdiliciul enervant al unui strănut potenţial, ce promite batjocoritor extazul izbăvirii de dorinţă. Totul pare atât de aproape şi totuşi intangibil. Complotul lumii exterioare, banală şi degradată, ucide fără regrete cuvintele capabile să închidă în ele filonul ascuns al minţii. Peştele alunecos al iluminării interioare se plimbă zeflemitor pe lângă momeala întinsă de realitate. Clipa inefabilă a creaţiei pure scapă mereu printre degete, ocultată de stimulii neiertători ai concretului.

Începutul se lasă aşteptat ca o domnişoară mofturoasă, decisă să testeze răbdarea şi sentimentele. Gândurile îmi umblă aiurea, către momente pierdute în trecut, fără a-şi croi cale către ceva anume. Mă lupt cu o încâlceală de stări difuze, pe care nu le pot stăvili, mă simt anesteziat de apăsarea materiei. Amintiri din timpuri apuse bat la uşa prezentului, iar eu sunt prea obosit, prea vlăguit, prea bătrân înainte de vreme ca să mai lupt cu ele. Zăgazul firav al uitării binefăcătoare stă să se rupă sub acest deluviu.

Din sferele neştiute ale memoriei se reîntrupează evenimente ce păreau pe vecie îngropate. Somnul nu mă mai izbăveşte de chinul insuportabil al amintirilor meschine. Amestecul lor lipsit de noimă aduce alături, fără nicio logică aparentă şi fără o cronologie precisă, senzaţii contrastante, adânc înrădăcinate în creier. Mă trezesc derulând cu încetinitorul zilele de vară ale copilăriei pretrecute sporadic la bunici. Îmi amintesc bucătăria în care, seara, după masă, somnul mă copleşea pe patul cu saltea de paie, în ciuda băzâitului agasant al armatelor de muşte refugiate după căldură. Văd şi acum draperiile albe, prin care zorii se strecurau timid, lumina transformată în tablouri abstracte în nuanţe de galben, simt ameţeala plăcută a trezirii fără să ştiu unde mă aflu.

Uneori, printre amintiri se strecoară imaginea grotescă a unei găini descăpăţânate, se aude hârşâitul unui cuţit aproape bont, ce pătrunde în carne, se simte zbaterea de aripi şi picioare şi mirosul de sânge cald înghiţit hulpav de pământul însetat.

Pendulez fără oprire între inefabil şi concret. Fiecare cuvânt pe care îl înşir se smulge cu greu din carnea mea, mă aduce mai aproape de disoluţie. Aştept, visez, mă trezesc. Se întrevede o sublimare a fiinţei. Principiul interior, care pune în mişcare universul, nu s-a descoperit pe sine însuşi. Aşteptarea devine tot mai apăsătoare, timpul cloceşte îndurerat, materia nu mai are loc printre atomii în formare. Tăcerea este sfâşiată de urletul primordial, de vuietul nestăvilit al tuturor dorinţelor transformate în materie palpabilă, al tuturor frustrărilor eliberate din chingi, al suferinţei ce, în sfârşit, şi-a câştigat dreptul de a se rosti pe sine.

Trăiesc paroxistic exaltarea durerii, a înfiorării şi a stării de lehamite de tot şi de toate. Plutesc în derivă pe oceanul nesfârşit al dezamăgirii şi aştept în van ţărmul împăcării cu mine. Caut cu încăpăţânare un nou început.

un nume din cuvinte,
două, nu mai multe, închise
între două idei măiestre:
nefiinţă şi coasă.
întorc pe dos
imaginea mea în oglindă
fereastra sufletului aşteaptă,
înţepenită între uitare
şi memoria ei:
demonici zei
ai clipei strămutate
eu exist la hotarul
dintre blestemul zilei
şi nesfârşita noapte
stihiile întrupate
uitate în furtună
se-adună să cânte în cor
destinul ce aşteaptă
la hotarul dintre
pământ şi apă

PROFA’

Îmi place să spun poveşti, să înfăşor iţele şi să deşir întâmplări, deşi istorioarele mele pornesc mereu de la fărâma de adevăr a propriilor experienţe. A venit, poate, vremea să înşir povestea mea, a unui om care visa cândva vrute şi nevrute, o lume mai bună, triciclete, biciclete şi alte nebunii din mintea unui copil. Totul începe aşa: era o toamnă, una ca oricare alta, cu vânt enervant, ploi interminabile şi drumuri lungi pe lângă şiruri de castani cheliţi de frig. Să fi fost prin 1986, când timpul încă avea răbdare cu ceilalţi, dar mai ales cu mine. Iar toamna despre care vorbesc se ivise după o vară petrecută la ţară, pe uliţa plină de colb gros de o palmă, în care picioarele mi se afundau până la glezne. În arşiţa amiezii praful îmi frigea tălpile, îndemnându-mă să caut răcoarea casei bătrâneşti a bunicilor, cu camere al căror tavan părea să se termine în cer şi hârtie îngălbenită de soare la ferestre.

Pe drumul către şcoală, la acel început de octombrie, cârdurile de copii se scurgeau în voie, fiecare cu grijile sau nepăsarea lui. Eu, fără să ştiu că drumul acela era cel ce mă va face cândva, peste ani, profu’, trăisem deja vaga emoţie a epifaniei trecerii în clasa a V-a. Eram deja mare sau cel puţin asta îmi intrase în cap, comparându-mă cu un aer de superioritate cu ţâncii care-şi căutau piuind agitaţi învăţătoarea prin nesfârşita curte din spatele şcolii.

Aceea a fost toamna care mi-a schimbat destinul, deşi pe atunci habar nu aveam şi, la drept vorbind, nici nu-mi păsa de viitor, de trecut, de ursitoare care urzesc soarta, de tragedia greacă şi de alte bazaconii de aceeaşi speţă. Atunci s-a înfiripat o iubire ce mă va urmări până în clipa cea din urmă, o pasiune care mă va mistui până ce mosorul se va fi golit de aţă. Era prima mea întâlnire cu engleza, într-o istorie nici simplă, dar nici complicată, liniară şi cu final previzibil. Din noianul de materii, unele inutile, din vâltoarea de oameni, unii la fel de inutili precum disciplinele pe care le predau, dintre toate acestea engleza cea pătimaşă venea la braţ cu profa’. Şlapac Stela, printre puţinele nume care mi-au rămas înfipte în minte din şcoala mea generală înconjurată ca o puşcărie cu garduri înalte de plasă, cu cotloane mai întortocheate decât labirintul minotaurului, cu altarul prohibit al cancelariei, cu aura de mister ce învăluia acel locus mundi păzit de cerberul cu un singur cap al elevului din a opta.

Precum calul răpciugos din basme, mă hrăneam cu jăratecul limbii engleze, creşteam cu gândul la alte lumi, în timp ce doica bălană îmi susura în urechi cântecul sirenelor, trăgându-mă şiret de lângă catargul ştiinţelor exacte, care oricum erau aproximative şi indescifrabile în mintea mea. Anii treceau, profa’ ne livra subversiv reviste în engleză publicate, culmea, în U.R.S.S., iar eu o luasem agale pe o cărare fără întoarcere.

Şi tot într-o toamnă, ultima din şcoala generală, profa’ a plecat, fără explicaţii, fără motiv, fără urmă, fără rămas-bun. Se transferase la Constanţa, lăsându-mă să gust prima dezamăgire a unei iubiri destrămate din senin, după ce îmi deschisese uşa către viitor. Şi aşa am ajuns, la rândul meu, profu’. De engleză, se înţelege, nici nu se putea altfel. Saga mea încă se scrie, este undeva pe la jumătate, blocată între personaje mai mari sau mai mici. Firul narativ abia acum începe să se desfacă din ghemul încâlcit al devenirii mele ca om. Inevitabil, cei care trec prin viaţa noastră lasă urme, sădesc pasiuni, stârnesc dorinţa de a cunoaşte, ne îndrumă discret către adevărata vocaţie, ne ajută să ne găsim menirea. Acei oameni sunt profesorii mei, unii dintre ei, pentru că mulţi au fost doar slujbaşi mărunţi într-un sistem bolnav, în care se zbăteau lipsiţi de empatie,  pleoştiţi de plafonare, turtiţi iremediabil de greutatea mult prea mare a răspunderii morale pe care nu erau dispuşi să o accepte.

Povestea se apropie de final, cu încălecat de şa cu tot. Acum sunt şi eu profu’, în acelaşi sistem necrozat, încercând să le ofer elevilor mei ceea ce profa’ m-a învăţat: engleză şi suflet.

FRACTALII

Aş fi vrut să scriu multe despre lucruri mărunte.  Am renunţat. Vreau însă să vorbesc despre toate cele care trec pe lângă noi neştiute, sub blestemul apucăturilor de zi cu zi, al uitării de sine şi de ceilalţi.

Amintirile…Îmi voi aminti de părinţii mei, de cât de mult am greşit judecându-i, privind doar defectele lor, văzând doar ceea ce nu au reuşit să fie, ceea ce nu au putut să îmi ofere, condamnând felul în care ei nu s-au putut ridica la înălţimea aşteptărilor mele. Faţă în faţă cu mine însumi, la vârsta maturităţii, a grijilor ce vin implacabil cu anii ce trec, înţeleg cum ei au făcut, în felul lor stângaci şi lipsit de pretenţii, ca eu să ajung om. Abia acum sunt în stare să recunosc cu adevărat că, fără ei, destinul meu ar fi putut fi altul, greşit şi distructiv. Abia acum le pot mulţumi că au ştiut, poate chiar fără să îşi dea seama, să îmi sădească în minte şi în suflet seminţele educaţiei şi principiilor care să mă ferească de drumurile lăturalnice ale vieţii. Abia acum ştiu că, plecat de acasă la o vârstă când viaţa întinde capcane celor slabi şi celor puternici deopotrivă, eu am ştiut încotro să merg datorită lor. Acum, când tâmplele încep să-mi încărunţească înainte de vreme, înţeleg că eu am ales să văd ceea ce nu a fost de ajuns şi să nu văd ceea ce a fost suficient. Abia acum ştiu că împăcarea cu mine nu va fi niciodată deplină până când ei nu vor afla că eu le sunt dator pentru ceea ce sunt. Îmi voi aminti că sunt şi eu părinte la rândul meu.  Am învăţat să nu repet greşelile altora, dar nu sunt sigur că voi şti când să nu le fac pe ale mele.

Iubirea…Iubirea nu mai este uneori de ajuns, atunci când nu ştii cum, dar mai ales când să o oferi. Rămâne închisă în temniţa sufletului, se veştejeşte şi moare cu fiecare zi. Ispita de a măslui măsura devine mai puternică decât sentimentul că relaţiile ar trebui să fie cât de cât echitabile. Principiul minimului efort se aplică şi în cazul iubirii. E mai uşor, mai comod să aştepţi să primeşti decât să oferi.

Dragostea…Ei bine, ea vine către noi atunci când suntem pregătiţi pentru ea. Sau, cel puţin, atunci când credem că este aşa. Zilele devin săptămâni, apoi luni, apoi ani. Timpul sapă nemilos, focul se domoleşte, apoi se stinge. Când uiţi să lupţi, se zice că ai pierdut. Ai pierdut lupta cu rutina, inima îţi împietreşte, mintea devine prea ocupată cu aparentele lucruri importante. Trezirea din amorţeală vine brusc, te ia pe nepregătite, nu te menajează, nu te iartă, nu te înţelege. Şi atunci ochii se deschid larg, înghiontiţi de gândurile ce îţi răpesc liniştea şi îţi fură bucuria de a fi.

Prietenia…Aici lucrurile se complică, mai ales când cei pe care îi crezi amici te dezamăgesc. Prieteni adevăraţi găseşti cât poţi să numeri pe degetele de la o mână, uneori chiar mai puţini.

Viaţa… devine un clişeu, din care nimeni nu vrea să iasă. Totul se transformă într-o succesiune invariabilă de activităţi mecanice, pe care le executăm fără a avea un cuvânt de spus. Se insinuează o repetiţie dulceagă, ce oferă iluzia siguranţei, dar ne răpeşte fărâma de imprevizibil care dă savoare. Iar viaţa trece al dracului de repede, până când ne trezim şi privim miraţi în urmă, întrebându-ne cum am ajuns prizonieri într-un corp vitregit de bătrâneţe şi sleit de boli. Iar bătrâneţea ne intră în trup pe furiş, ca o otravă ingerată treptat, pe care ajungi să nu o mai simţi. Brusc, te trezeşti prizonier în puşcăria pe care o ştii de atâta timp, dar pe care nu o mai recunoşti. Când tragem linie, rămânem inevitabil faţă în faţă cu noi înşine. Fără dubiu, moartea este o experienţă personală, individuală, pe care suntem obligaţi să o înfruntăm singuri.

Limbajul….stereotip, anost, cantonat în expresii auzite la alţii, folosite fără discernământ, până când cuvintele se golesc de conţinut şi rămân zorzoane ieftine a ceea ce cândva năştea un ecou în mintea şi sufletul celor din jur. Ne folosim de cuvinte, dar nu pentru a ne exterioriza, ci pentru a comunica fad, politicos până la epuizare, vulgar până la exasperare, fără a spune de fapt nimic. Limbajul a devenit şi el un act mecanic. Adevărul despre noi rămâne întemniţat, adânc îngropat în suflet, pentru a ne chinui în lipsa unei căi de a se elibera.

Oamenii…se schimbă mult prea repede. Eu m-am schimbat, nu mai sunt acelaşi. Acelaşi cu cine, mă întreb ? Am rămas cu frânturi de amintiri, cu fragmente dintr-un film de acum 15 sau 20 de ani, dar încercând să retrăiesc starea de atunci mă izbesc de un zid, pe care uitarea îl ridică grăbită.

Mă trezesc, merg la muncă, revin acasă, mă apuc de altă muncă, dorm, mă trezesc din nou. Rutina a învins.

MAI ESTE MULT PÂNĂ DEPARTE

În învăţământ se prefigurează o nouă direcţie, o nouă abordare, o nouă viziune. Ştiu, sună anormal, utopic, în totală contradicţie cu realitatea pe care o ştim cu toţii. De fapt, aşa şi este. Moda simulărilor şi a simulacrelor promite să devină o corvoadă în plus atât pentru profesori, cât şi pentru elevi şi părinţi.

A trecut o lună şi jumătate de la celebra pseudo-evaluare la clasele a VIII-a, a XI-a şi a XII-a, considerată un dezastru naţional, şi intrăm deja în febra pregătirilor pentru simulările la clasele a II-a,  a IV-a şi a VI-a, căci până în luna mai nu mai este decât o aruncătură de băţ, cu o săptămână altfel şi o vacanţă pascală intercalate. Inevitabil, celebrele broşuri cu variante de subiecte au început să circule cu viteza luminii, în ideea îngrăşării porcului în ajun. Evident, exprimarea mult prea plastică vrea să scoată în evidenţă un neajuns major al conceperii acestor teste, pe modelul transdiciplinar bazat pe arii curriculare. Şi astfel apare prima mare problemă. Dacă la ciclul primar a fost implementat până la un punct acest tip de predare, la clasa a VI-a nici vorbă de aşa ceva. Separaţia disciplinelor în şcoală funcţionează mai eficient decât cea a puterilor în stat. Sunt curios cum vor reuşi să rezolve elevii subiectele, cel puţin la materiile care mă interesează în mod direct, respectiv Limba română şi Limba engleză, unde vor avea de răspuns la cerinţe absolut aberante, formulate în limba română pentru subiectele de limba engleză. Dacă luăm în calcul şi capacitatea limitată a copiilor de a face legături între materiile predate, chiar şi între cele conexe, prevăd că se conturează un nou fiasco în ceea ce priveşte rezultatele obţinute.

Asistăm la un paradox, în care copiii sunt obligaţi să se conformeze unor cerinţe impuse de sistem, când, de fapt, sistemul ar trebui regândit şi remodelat după nevoile lor, în atât de mult trâmbiţata şcoală centrată pe elev. Aceste noi evaluări, concepute pe tiparul deja contestatelor teste PISA, nu ţin cont de două implicaţii majore. Pe de o parte, nu ştiu dacă cineva a luat în calcul impactul şi efectele psihologice, dar nu m-ar mira să avem în curând teste de acest gen şi la grădiniţă. Pe de altă parte, rămâne în atenţie faptul că elevilor li se predă după un anumit model şi sunt evaluaţi după alte criterii, ceea ce îi scoate în afara tiparelor în care sunt obişnuiţi să raţioneze. Rezultatul acestei discrepanţe poate fi intuit de pe acum. În plus, aceste evaluări sunt lipsite de miză, iar elevii îşi pierd motivaţia ştiind că notele nu sunt trecute oricum în catalog.

Spuneam în articolul precedent că şcoala a devenit un tăvălug, care nivelează elevii şi ucide prematur creativitatea. Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns, modelele pe care le adoptăm sunt deja perimate în occident, iar noi ne dovedim, încă o dată, anacronici în aplicarea politicilor educaţionale.

Şi, pentru că tot vorbeam despre simulări şi examene, vreau să discut tangenţial şi despre o carte scrisă de Pasi Sahlberg despre sistemul educaţional din Finlanda. Sahlberg spune în „Lecţii finlandeze” că cel mai mare duşman al creativităţii este standardizarea şi că profesorii determină calitatea educaţiei. Dacă luăm drept axiomatice afirmaţiile lui Sahlberg, constatăm că învăţământul românesc rămâne corigent la ambele puncte.

Principiile de bază promovate în şcoala finlandeză sunt colaborarea, personalizarea, responsabilitatea bazată pe încredere reciprocă şi obiectivitatea. Comparând cu ceea ce se întâmplă în sistemul educaţional românesc, înţelegem că ne aflăm la poli diametral opuşi şi că rămânem copiii săraci ai Uniunii Europene, cu nasul turtit pe vitrina cu dulciuri a educaţiei finlandeze.

DESPRE PLOAIE

Plouă necontenit, de zile în şir, mărunt, agasant, întru amintirea unui deluviu de mult uitat. Umezeala grea se cuibăreşte în interstiţiile universului, sapă neobosită la temelia sufletului, până când firavul templu se prăbuşeşte în sine însuşi măcinat de mucegaiul care naşte un mucegai şi mai mare. Fiinţa se afundă în ea până când începe să mustească diluată, prin porii mizeriei de zi cu zi. În apa băltită cloceşte banalul, mundanul, materialul. Peste tot este noroi, apăsare, o stare de depresie nefirească. Plouă peste noi cu apă malignă, într-o lume astenică şi anchilozată de răutate şi toate celelalte metehne umane. Nervii inflamaţi îşi caută o cale de a se revărsa, într-o infecţie generală de iritare.

O mare de umbrele inundă trotuarele, un furnicar mecanic se perindă pe străzi. Începe primăvara, începe sezonul iepurelui de martie şi al pălărierului nebun. Nimeni nu mai are răbdare, zâmbetele sunt de complezenţă, oamenii poartă etichete cu preţ la vedere, conştiinţa sucombă asaltată de chinul grijilor mult prea lumeşti, mult prea materiale. Nimeni nu mai are timp pentru ceea ce contează cu adevărat. Diavolul rânjeşte mulţumit din spatele redutei de mărunţişuri, aruncând în bătaie de joc încă o mână de spoială peste această lume.

Este o ploaie ce îmbâcseşte aripile de înger, ce întinde la infinit petele meschine ale păcatelor strămoşeşti, ce împiedică privirea să se ridice spre cer. Stropii suprasaturaţi se agaţă agresiv, sapă în carne precum viermii hulpavi, îndeamnă la o alergătură bezmetică spre nicăieri. Existenţa devine o artă poetică întoarsă pe dos, scrisă de o mână stângace, pe un pergament scorojit. Izvorul vieţii a secat.

Tăcere

cuvintele eviscerate se zbat în agonie
neputincioase, muribunde,
pe infinitul unei mări
de semnificant
în putregaiul lor timpul a săpat
caverne colţuroase ce sfâşie fără zăgaz
epiderma gândurilor
realul se întrupează diform
din adâncul tenebrelor
întru pomenirea nefastă
a cărnii ce creşte malignă
uitarea a căzut grea
peste temelia fiinţei
în ziua cea de pe urmă
a lepădării de solzi şi burţi de chit
ne vom prinde în luptă dreaptă
cu sunetele necrozate