TRAFIC DE… IDEI

Să vă spun o poveste, dacă îmi este îngăduit. Am avut parte de o săptămână agitată, la muncă, acasă, dar mai ales pe stradă. Istorioara ce urmează este definitorie şi simptomatică pentru ceea ce se întâmplă atunci când, ca orice om, încerci să mergi pe trotuar sau pe stradă, cu propriile picioare sau cu picioarele pe pedalele maşinii.

A fost odată, ca niciodată (şi, sincer, nici nu mi-aş dori să mai fie şi altă dată) o trecere de pietoni, pe un bulevard (înnobilare oferită pe nedrept, căci este doar o banală stradă, obosită şi peticită) o trecere de pietoni marcată corespunzător pe asfalt, străjuită de două falnice indicatoare şi luminată la minte de două semafoare. Şi, cum se întâmplă, un pieton (adică eu, autor şi narator) aşteaptă cuminte, în lumina zgârcită a amurgului, să se facă mult aşteptata şi epifanica undă verde. Iar ea, unda verde, nu stă prea mult pe gânduri. Pietonul nostru trece, fără să-şi aducă aminte că, simbolic vorbind, orice spaţiu care presupune o traversare este o limită între două lumi, în cazul de faţă cea a celor vii şi posibila lume a celor ce dorm somnul de veci. Undeva, pe la jumătatea drumului, apare fiara rea, cu patru roţi, care scoate flăcări pe dos şi mârâie pe bot, gata să treacă peste eroul nostru neiniţiat. Ca în orice basm, eroul are un moment de inspiraţie supranaturală (sau poate doar noroc chior) şi se opreşte, fără a face pasul fatal. Iar fiara, cu o altă fiară în ea, opreşte, geamul se coboară, iar patrupedul înghesuit între volan şi scaun începe să latre, cu iz de înjurături, trimiteri la starea de increat şi referinţe sexuale.  Cum în basme firul narativ nu se desfăşoară ca în povestea noastră, eroul rămâne mai întâi consternat, apoi uimit şi, în final, enervat. Îi bate obrazul hidrei cu şapte capete, dar fără pic de minte, şi îi arată pe malul opus al Styxului de asfalt un personaj verde de ciudă, ce mimează că merge. Geamul se ridică, bovina apasă cu copita pe acceleraţie şi pleacă mai departe, căutând alte şi alte victime.

A mai fost odată, dar nu ca altă dată, o maşină albă, cu un om negru la suflet la volan. Şi se făcea că maşina mergea pe unde omul negru o ducea, adică pe o cărare îngustă, pe unde loc nu mai era decât pe un sens. Iar omul nostru negru vede un alt om, pe care evident îl cunoaşte, şi opreşte calul alb în mijlocul cărării. Deschide uşa, descalecă pe pe caii putere şi se duce să schimbe o vorbă-două cu cel de pe trotuar, că de, poate nu se mai văzuseră de mult timp. Numai că, între timp, pe aceeaşi cărare voiau să mai treacă şi alţii, dar pe unde, căci cele două vorbe se transformaseră deja în aduceri aminte şi rememorări lungi cât o viaţă. Iar cei ce aşteptau să treacă au început să apese ostentativ pe claxonul din dotare, ca să le scurteze discuţia. Omul negru se uită nedumerit, apoi începe să se lumineze de ce unii fac atât de multă zarvă. Îşi termină conversaţia, şi trece mai duios decât Anastasia, ca într-o scenă filmată cu încetinitorul, nu înainte de a-i apostrofa pe claxonaci: „Ce-aveţi, bă, de vă grăbiţi aşa ?”

Pe când se potcovea puricele, adică în România zilele noastre, se zice c-ar fi fost o uliţă ce venea cândva de la o mare fierărie, acum rămasă oale şi ulcele. Şi-n capăt de uliţă, o benzinărie. Iar lângă benzinărie, un semafor, din întâmplare tricolor. Plecând Harap-Alb de la amintitul semafor, pe direcţia înainte, nu pe cărări ocolite, se trezi cu o mare şi luxoasă trăsură peste el, căci vizitiul nu auzise în viaţa lui de prioritatea de dreapta, el fiind cu orientări de stânga. Au urmat, desigur, episodul iniţierii lui Harap-Alb prin limbaj sacru (prin trimiterea la cele sfinte) şi dilema privitoare la galbenii daţi de birjar stăpânirii pentru a putea înhăma legal caii la trăsură. Şi cum repetitio mater studiorum est, iar istoria revine la intervale regulate, acelaşi episod desprins din filme de coşmar, nu din poveşti cu zâne, are loc de mai multe ori, în zile şi timpuri diferite, până când Harap-Alb se învaţă minte şi îşi dă seama că pe tărâmul zgripţuroaicei poţi muri liniştit cu dreptatea în braţe.

Ar mai fi de spus multe alte istorioare, cu zmei la volan, cu oameni obişnuiţi, cu morţi, cu vii care primesc pedepse cu suspendare, cu ziarişti care doboară eroi de pe cai cu două roţi, cu soţii de politicieni care distrug echilibrul cosmic al unor familii şi scapă basma curată, cu spâni burtoşi care înving, cu balauri care nu se aleg cu capetele tăiate, cu măscărici care derapează şi vai de cap unde nu-i cap,  cu multe şi neştiute.  Mai este o poveste despre traficul dintr-o ţară aflată peste şapte mări şi şapte zări, departe de lumea civilizată, în care binele nu învinge niciodată, în care legea este o glumă proastă, în care finalul cu o mare şi gogonată minciună este cât se poate de adevărat.

Dar cum poveştile au şi un tâlc, mă gândesc că întotdeauna există ceva de învăţat din ele. Lăsând la o parte aspectul moralizator (că doar de mitocănie, prostie, nepăsare şi nesimţire nu o să se vindece niciodată ţara aceasta), trecem la partea de învăţăminte bătrâneşti, care asigură o viaţă lungă, liniştită şi vegetativă.

Nu mai traversaţi oameni buni pe trecerea de pietoni şi nici în ruptul capului când este verde la semafor. Asta dacă mai vreţi să ajungeţi să spuneţi poveşti nepoţilor. Toţi ştim că în România se traversează pe unde vrei, când ai chef, cum vrei. Dacă eşti regulamentar, eşti mort.

În prostia lor, unii dau involuntar sfaturi bune. În definitiv, în poveşti, ca şi în viaţa reală, e nevoie şi de astfel de personaje. Nu vă mai grăbiţi atât, fiindcă deveniţi stresaţi, stresul generează probleme cardiace, medicamentele sunt scumpe, medicii şi mai scumpi, infarctul e sport naţional, decesele sunt la ordinea zilei, populaţia în continuă scădere.

Fie că sunteţi pietoni, fie că sunteţi la volan, e musai să mai ţineţi cont şi de oamenii din jurul vostru. Nu de alta, dar fie vă enervaţi inutil, fie nu rezolvaţi nimic. Există liber arbitru. Alegeţi ce variantă doriţi.

Şi nu uitaţi, beţi cel puţin doi litri de apă zilnic. Nu se ştie niciodată când veţi avea nevoie de hidratare după o traversare regulamentară, iar prin spitale nu prea mai există perfuzii. În plus, nu vă faceţi sânge rău inutil. Nu mai există suficienţi donatori şi oricum o transfuzie este mai riscantă decât un salt în gol în traficul de basm din ţara de nicăieri.

MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC ?

Trăim vremuri în care televiziunea modelează conştiinţe, manipulează opiniile, deformează voit sau din prostie adevărul, dictează mode, impune viziuni. Cu puţin timp în urmă am ajuns întâmplător să urmăresc o emisiune ce promitea să fie interesantă, nu mai contează pe ce post, e unul pe care oricum îl evit de regulă.

Iar emisiunea respectivă, organizată sub forma unei dezbateri faţă în faţă, dar debordând de trivialitatea unui quiz show, în care telespectatorii erau invitaţi să voteze favoritul, îşi propunea ca temă de discuţie prioritatea zero pentru România, adică soluţia salvatoare pentru o ţară în derivă. Invitaţii, fiecare reprezentând un domeniu cheie al societăţii noastre multilateral nedezvoltate, au susţinut, unii dintre ei cu argumente foarte pertinente, de ce domeniul lor ar trebui să fie mai cu moţ decât celelalte şi, implicit, să primească mai mulţi bani. Educaţia, sănătatea, justiţia, cultura şi economia s-au văzut urcate în ring şi puse să lupte, indirect, între ele.  Încercând să mă distanţez de aversiunea mea faţă de prezentator şi postul pe care încearcă să pară intelectual şi jurnalist, nu pot să nu constat o mare eroare de gândire în organizarea acestui meci disputat la categoria greu de rezolvat.

De când unul dintre domeniile enumerate mai sus este mai important decât celelalte ? Cine este atât de obtuz în gândire şi îngust la minte încât să nu vadă imaginea de ansamblu, în care toate ramificaţiile societăţii depind una de cealaltă şi generează o relaţie trofică ?

Norocul moderatorului a fost că invitaţii lui sunt mai inteligenţi decât el şi au observat că ceva nu se leagă în această întrecere pe domenii. Am o întrebare, retorică evident, pentru cei care au gândit sau, mai degrabă, au încropit emisiunea cu pricina. Spuneţi-mi dumneavoastră, ziarişti făcuţi, nu născuţi, cum poate exista un sistem sanitar performant în lipsa medicilor şi a asistentelor care să fi trecut prin şcoală ? Revenim la era primitivă, eventual tribală, şi la şamani ? Explicaţi-mi cum poate funcţiona economia fără specialişti care să fi studiat mecanismele economiei în şcoli ? Sunt curios unde învaţă fundamentele legilor avocaţii şi judecătorii ? Cumva pe stradă, din experienţa de viaţă ? E foarte adevărat că mulţi dintrei ei aplică legea străzii, nu contest acest adevăr.  Putem face cultură fără să citim şi să scriem ? Şi o transmitem prin viu grai generaţiilor următoare, presupun.

Aş vrea să aflu cum poate funcţiona educaţia fără banii pe care economia îi produce, am mari dubii că spitalele sunt şi trezorerii (exceptând şpăgile date de pacienţi), sunt convins că justiţia este coruptă tocmai din motive pecuniare, este clar că arta şi cultura se fac atunci când prosperi, nu când te gândeşti cum să supravieţuieşti de pe o zi pe alta.

Aş vrea să mi se explice, deşi nu cred că are rost să aştept un răspuns prea curând, cum ar putea profesorii, avocaţii, judecătorii, artiştii (a nu se înţelege exclusiv actorii) şi economiştii să muncească şi să creeze atunci când sunt bolnavi şi nu există spitale în care să se poată trata.

Nu ştiu cum ar putea progresa un stat de drept şi o societate în care oamenii se omoară între ei din te miri ce motiv , în care cel puternic sau bogat are întotdeauna dreptate, în care ne ghidăm după dictonul „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”.

Şi atunci, este oare oportună întrebarea lansată în studioul televiziunii X ? Are, în definitiv, vreo finalitate practică tot acest demers sau a fost doar mult zgomot pentru nimic, doar un subiect care să umple grila de programe ? Dacă cineva a privit emisiunea şi a ales, părtinitor sau nu, să susţină un anumit punct de vedere, ar trebui să facă doi paşi în spate şi să încerce să privească lucrurile în toată complexitatea lor. Dacă m-ar fi întrebat pe mine care este prioritatea zero a acestei ţări, aş fi avut un singur răspuns: oamenii.

ROMÂNIA, VEȘNICA ISPITĂ ?

„Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”- Oscar Wilde

Trăim într-o ţară minunată, în care ispitele pândesc la tot pasul, ne îmbie cu promisiuni deşarte, ne paralizează conştiinţa, ne curbează coloana vertebrală. România ne îmbie cu un cântec de sirenă şi cu promisiunea că e întotdeauna loc de mai bine. Sunt atât de multe tentaţii, încât îmi vine greu să aleg cu ce să încep.

România este o ţară locuită pentru că este mult prea tentantă pentru politicienii şi politrucii unşi cu toate pomezile, puşi pe căpătuială, ademeniţi de comisioane colosale din contracte şi privatizări dubioase şi mânaţi de interese meschine şi mult prea personale, mascate prin discurs demagogic construit cu o minunată limbă de lemn. România este locuită pentru că (încă) mai are păduri falnice, unele reduse la stadiul de butuci pentru export, motiv de îmbogăţire pentru diverşi indivizi afiliaţi politic sau nu.

România te îmbie cu mici, bere, circ şi pâine la fiecare patru ani, cu ocazia unor chestii dubioase, numite pompos alegeri democratice, când oamenii se vând ieftin şi cumpără scump iluzia că sunt liberi.

România îţi face şăgalnic cu ochiul să arunci mizeria pe străzile cu pubele inexistente, prin parcurile ce abundă în coşuri de gunoi pentru care trebuie să faci maraton ca să le găseşti, pe trotuarele prospăt recondiţionate cu pavele supralicitate pe bani publici, unde câinii plantează capcane biologice.

România te convinge că nu-ţi doreşti să trăieşti altundeva în lume cu birocraţia extrem de eficientă în a te pune pe drumuri inutile, cu angajaţii publici cu mofturi de veritabili patroni, cu poliţiştii care te pândesc să-ţi dea amenzi, cu radarele mascate în maşini civile, cu căruţele care circulă nestingherite peste tot, dar mai ales pe unde nu au voie, cu gropile care aşteaptă să-ţi rupi maşina în ele, cu circulaţia pe benzi imaginare (din fericire, românilor nu le lipseşte imaginaţia, mai ales cea bolnavă).

România ispiteşte oamenii cu şpagă instituţionalizată, corupţie de la mic la mare, miros îmbietor de bani nemunciţi, bădărănie, lipsă de civilizaţie, spitale în care trebuie să vii cu medicamente de acasă, şcoli dotate la nivelul secolului trecut, autostrăzi inexistente, preţuri aberante, taxe şi impozite ce sfidează orice logică.

România ademeneşte mai ales oamenii de valoare, care dau cu piciorul ocaziei de a munci pe bani în ţări civilizate doar pentru a sta aici, unde sunt ignoraţi, daţi la o parte, batjocoriţi şi umiliţi. Şi, pentru că suntem oameni, iar a greşi este omeneşte, cedăm ispitei şi rămânem în acest spaţiu balcanic, fanariot şi feudal.

Există şi multe lucruri bune în această ţară specială, pe care nu mi le amintesc, oricât m-aş strădui.

TENDINŢE AUTODISTRACTIVE

Am trecut oarecum de vârsta când unele lucruri mă uimeau sau mă enervau, după caz, şi am ajuns la concluzia că, a ignora, este o ultimă redută în încercarea de a nu-ţi pierde minţile într-o ţară dementă şi pe alocuri locuibilă. Nesimţirea, bădărănia, lipsa principiilor, a caracterului şi multe altele îmi generau un sentiment acut de dezgust şi furie.

Asta până când am înţeles că, oricât mi-aş distruge eu nervii şi oricât efort aş depune, nimic nu se va schimba niciodată. În locul dorinţei de a călca pe cineva în picioare, am descoperit că am dezvoltat abilităţi de supravieţuire inedite pe care, de dragul artei, le-am numit tendinţe autodistractive. A nu se înţelege că în sfera semantică a cuvintelor menţionate anterior este inclusă ideea de distracţie, de amuzament. Nici pe departe. Este o strategie de depărtare a conştiinţei mutilate de mizeria mundanului către alte sfere, mai elevate şi mai puţin stresante.

Treptat, televizorul nu a mai prezentat atât de mult interes ca înainte, ajutat şi de puzderia de tâmpenii care se înghesuiau să ocupe pixelii obosiţi ai aparatului cu tub catodic cumpărat cu mari eforturi şi dobândă 50% prin 2000. Tot cu paşi mari, am început să ignor şi manelele care urlau din maşini tunate grotesc, aduse cu mari eforturi şi preţuri de nimic de la schrott din Germania. În acelaşi timp, am învăţat să ocolesc, dar să nu ignor, dejecţiile pisicilor aciuate de marii iubitori de animale din blocul unde am ghinionul să locuiesc. Am descoperit că nu are rost să mai fac apel la bun simţ când locul meu de parcare este clar ocupat de un nesimţit, care ştie foarte bine că acolo vine să-şi odihnească tabla din dotare maşina personală. Am înţeles că, oricât m-aş strădui, nu-i pot educa eu pe elevii mei, când nici măcar părinţii lor nu au putut fi aduşi la un stadiu de normalitate de predecesorii mei într-ale şcolii. Am văzut pe propria piele că, pentru unii, simţul datoriei, principiile şi coloana vertebrală sunt doar o spoială aruncată în silă peste materialul de proastă calitate aflat la interior, precum cazanele şi ceaunele purtate în spate de pălăriaţii dornici să mai păcălească vreo doi-trei creduli.

Am constatat că prietenii sunt puţini, iar cei adevăraţi şi mai puţini, că duşmanii declaraţi sunt la fel de puţini, că mâncătorii de diverse te bat amical pe umăr, doar ca să fie siguri că nu-ţi înfig, din greşeală,  cuţitul în omoplat. Am ajuns să caut metode de distragere de la toată această mocirlă în care societatea din România se zbate, doar pentru a se afunda mai repede, deşi nu sunt sigur că mai jos de atât se poate ajunge. M-am refugiat în muncă multă pe bani puţini, am cerut azil politic şi sufletesc cărţilor pe care tot amânam să le citesc din lipsă de timp, am căutat liniştea în muzică, am renunţat să mai cer oamenilor ceea ce nu au. Şi, cu toate astea, din când în când, tot mai răzbate până la mine zgomotul amorf al unei lumi făcute din rebuturi, tot mă mai agasează prostia instituită ca modă şi nesimţirea adusă la rang de artă. Mă consolează gândul că mai am o bibliotecă întreagă de citit, o viaţă de muncă şi multă muzică de ascultat. În rest, oamenii rămân la fel, neabătuţi de la cărările lor încâlcite, lipsiţi de dorinţa de a se schimba, comozi, indolenţi, perfect adaptaţi la o lume prost croită, un avorton smuls cu forcepsul de dorinţa unora de a se îmbogăţi rapid, cu orice preţ, pe cheltuiala tuturor. Ca să nu mă autodistrug, prefer să mă autodistrag.

Vitrinele din oraş rânjeau provocator în lumina obositoare a crepusculului. Totul zăcea expus, totul era la vedere, menit să aţâţe simţurile, să răscolească dorinţa, să exacerbeze egoismul. Totul vădit, totul de vânzare. Asemeni vitrinelor, femeile care treceau chinuindu-şi articulaţiile pe tocuri exagerate îşi etalau deliberat formele cu greu acoperite de haine translucide, mult prea mulate, mult prea scurte, ca o invitaţie deschisă la împlinirea poftelor animalice. Bărbaţii, victime involuntare ale atâtor stimuli, fluierau admirativ şi ghiolban, derulând deja în minte scenarii erotice cu posesoarele formelor ce se perindau pe lângă ei. Totul expus, totul negociabil, totul de vânzare. Căci, în definitiv, acea defilare ostentativă a cărnii ascundea în spatele aparenţelor voalate un mesaj foarte clar. Ipocrizia se simţea la ea acasa, falsele pretenţii de demnitate contrastau cu realitatea de necontestat. Feminitatea atât de ridicol afişată devenea hâdă, murdară, ieftină, mult prea accesibilă.

 El mergea pierdut, fără un scop sau o destinaţie anume, comparând acel spectacol deşucheat cu revistele porno pe care le văzuse prin clasa a VIII-a. Femei goale, cu coafuri ridicole, machiaj mult prea strident, aşezate in ipostaze groteşti, menite să întărâte simţurile. Misterul feminităţii nu fusese dezlegat, zăcea doar întinat de mizeria mundanului. Scutură din cap, ca trezit dintr-un vis, şi-şi continuă agale drumul către nicăieri.

Acum, îl încercau sentimente amestecate de plăcere difuză si dezgust, contempla insatisfacţia unei lupte câştigate mult prea uşor şi dezamăgirea faţă de capitularea necondiţionată a femeii. Jocul devenise mult prea simplu, adversarul mult prea cooperant, regulile mult prea permisive, scopul mult prea evident. Acel ritual discret al cuceririi lăsase locul unei negocieri directe, în termeni denotativi, lipsiţi de subtilitate. Era o artă poetică scrisă stângaci, de o mână nesigură, cu o cerneală de proastă calitate, un manifest vulgar al unei noi ere. Din florile de mucegai se năştea un mucegai mai mare, mai perfid şi mai dăunător.