27 sept. 2014

POVESTE DE IARNĂ

Anotimpurile trec fără să le luăm în seamă, fără le vedem frumuseţea, fără să ne desprindem niciodată de blestemul momentului prezent. Uneori, ne permitem scurte clipe de retrospecţie, în care ne dăm seama că a mai trecut încă o etapă a vieţii, că nu mai suntem la fel, că ne păcălim pe noi înşine atunci când ne spunem că urmează mereu o altă zi. Privim întotdeauna cu nostalgie către trecut şi regretăm lucrurile pe care nu le-am făcut la timpul lor, căci nu se vor mai întoarce niciodată. Sunt iremediabil pierdute.
Un plăpând grăunte de grâu a răsărit în plină primăvară, s-a copt şi va rodi către toamnă. Când viscolul va şuiera peste câmpia stearpă , se va ascunde din nou în pământul din care s-a născut, va căuta din nou binecuvântarea uitării de sine şi de toate, va visa că totul nu este decât un vis. Ce simplu poate fi închisă viaţa unui om în povestea unui simplu bob de grâu. Din ţărână ne trezim la viaţă, ca să ajungem tot ţărână. Mama tuturor celor vii ne aşteaptă răbdătoare cu braţele deschise, primitoare, pentru o ultimă îmbrăţişare. Pântecul ei cald şi protector ne va ocroti până la sfârşitul timpului. Venim de niciunde şi plecăm către nicăieri, fără să aflăm vreodată care este menirea noastră. Iar între aceste două momente de răscruce, cele mai importante ale existenţei noastre, ne permitem un răgaz în care să ne bucurăm de soare, de lumină, de ploaie, de nori, de iubire, de zâmbetul unui copil. Avem timp să ne întristăm, să suferim, să ne doară existenţa.
Am răsărit primăvara, am încolţit în ţărâna vieţii şi am ieşit în lumina dimineţii. Am urmat fără voia mea toate legile nescrise ale firii şi am crescut, cu ochii ridicaţi către cer, visând să pot atinge stelele. Am mers pe cărările bătute de alţii înaintea mea, încercând să învăţ din propriile greşeli şi să calc pe drumuri descoperite de mine. Am crescut drept, fără să simt greutatea grijilor care încovoiaseră spicele mai bătrâne din jurul meu. M-am bucurat de soare şi am trăit copilăria cu dezinvoltura pe care doar un copil o poate avea. Din tot ce a fost şi nu va mai fi niciodată, ea singură a trecut ca  o ploaie de vară, intensă şi scurtă, ce nu-mi va mai hrăni niciodată spiritul însetat.
Acum, în plină vară, îmi amintesc, când şi când, răcoarea dimineţilor când încă eram verde. În arşiţa vieţii, am început să mă coc, să dau roade. Spicul meu este bogat şi plin de poveţele auzite de la alţii, o înţelepciune ce nu vrea să fie dată uitării. Din când în când, mă aplec până la pământ în bătaia vântului, apăsat de anii ce au scrijelit răni adânci în suflet. Mă tem că mă voi frânge şi voi rămâne acolo, jos. Mă lupt să stau drept printre spicele celorlalţi, să uit că există păsări de pradă şi molime care îmbolnăvesc iremediabil fiinţa. Sufăr pentru mine şi pentru ceilalţi, plâng pentru mine şi ceilalţi. Mă doare timpul ce se scurge către matca sa, mă sufocă destinul care merge înainte, nemilos şi implacabil.
Vara mea este pe sfârşite. Voi savura fiecare anotimp al vieţii, îl voi sorbi cu setea călătorului pierdut în deşertul nepăsării şi al răutăţii oamenilor. Voi păstra în amintiri tot ce a fost bun şi voi încerca să uit ce a fost rău. În fiecare zi, voi adăuga, bob cu bob, câte ceva în spicul înţelepciunii. Când va sosi toamna, fruntea îmi va fi plină de gânduri, iar timpul îşi va fi croit cărări adânci pe faţă. Tâmplele îmi vor fi ninse, la fel cum piscurile munţilor anunţă din timp sosirea iernii. Toate anotimpurile mele îşi vor fi văzut nestingherite de drumul lor, dinainte ştiut. Bătrâneţea va veni cu viscol de gânduri şi lupi care urlă la lună. Amintirile se vor răsuci de pe fus, regretele vor dori să fie băgate în seamă. Voi privi cu nostalgie spicele tinere care au răsărit din mine şi care, la rândul lor, vor naşte alte şi alte spice. Iar eu mă voi întoarce de unde am plecat, visând că trecerea mea pe acest tărâm a lăsat urme.

Iluzii

 Trăim cu iluzia că suntem stăpânii vieţilor noastre, ne îmbătăm cu apa rece a liberului arbitru, ne facem chip cioplit din lucrurile pe care le cumpărăm pentru a umple un vacuum, greşit resimţit ca fiind fizic. Iar timpul trece neiertător peste noi, aşteptand rabdător scadenţa.
Iluzia libertăţii este cea mai periculoasă, pentru că ne adoarme conştiinţa, ne amăgeşte cu certitudinea unor lucruri efemere, ne lasă fără apărare în faţa meschinăriei vieţii. Libertatea, mai ales cea individuală, este atât de greu de obţinut în termenii pe care egoul îi impune, încât devine motiv de frustrare. În mod inevitabil, din conflictul iscat între principiile personale şi situaţiile inevitabile de compromis, cea mai şifonată iese conştiinţa.
Poate de aceea sunt cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu mine. De aceea scriu şi mă scriu, din pasiune, dar mai ales ca tratament împotriva propriilor demoni. Iubesc cu tot sufletul, deşi mă tem că nu voi primi în schimb iubire cu aceeaşi măsură. Asta e, oamenii fură la cântar, măsluiesc zarurile şi umblă cu ocaua mică, mai ales când este vorba de sentimente. Sunt stresat de tot de şi de toate, nu îmi găsesc liniştea, îmi fac zile negre şi nopţi albe singur, atunci când mai am loc de cei din jurul meu. Am prieteni puţini, pentru că e mai sigur aşa. Probabilitatea de a fi dezamăgit este mai mică. Nu am încredere în oameni, pentru că uneori nu pot avea încredere nici în mine însumi. Îmi cântăresc îndelung deciziile, le analizez sub toate aspectele, despic firul în patru, apoi mă hotărăsc sub impulsul momentului. Aşa am impresia că încă mai am libertatea de a alege.
Respect, atât cât e posibil în România, legile şi legea bunului-simţ. Sunt politicos cu cei care merită şi bădăran cu cei care nu merită oricum să fii politicos cu ei. Muncesc mult, pe bani puţini. Uneori, mă întreb de ce o mai fac.
Sunt plin de contradicţii, dar nu mă deranjează. Ar fi bine ca ceilalţi să se obişnuiască, eu nu am de gând să mă schimb. Mă simt bine în pielea mea şi am încetat de mult să mai încerc să înţeleg oamenii. Acum, din comoditate, e mai simplu să-i ignor. Dacă insistă să mă provoace, nu îmi este deloc greu să-i înjur. Sunt loial din principiu, dar îmi dau seama că principiile nu ar trebui urmate întotdeauna, pentru că este total contraproductiv. Sunt prieten devotat şi duşman neînduplecat. Nu-mi plac nuanţele de gri, mai ales într-o lume care rulează în alb-negru.
Cred în lucrurile obţinute cu muncă, sudoare, construite în timp.
Fumez tocmai pentru că e la modă să renunţi la ţigări, dar mai ales fiindcă îmi place.
Timpul meu este mult prea preţios. Am învăţat că timpul vindecă orice rană. Întrebarea este ce te faci când nu ai timp.
Sunt eu cu mine şi mă împac de minune. Dacă cineva nu mă place, nu mă deranjează. Sentimentul este reciproc.
Sunt doar un om şi, spre deosebire de mulţi alţii, nu mă străduiesc să devin o maşină. Perfecţiunea există doar în filmele SF, în basme şi în închipuirea unora. Din păcate, toate sunt pure invenţii, aşa că rămân la părerea mea. Dacă cineva se simte deranjat de ceea ce am spus, este liber să îşi manifeste dezacordul. Nu promit că voi răspunde, pentru că îmi place să   îmi respect  promisiunile.

ŢARA LIDERILOR INFORMALI ŞI DELIRUL PUTERII

După 14 ani, mai buni sau mai răi, în sistemul de educaţie, credeam că mi-a fost dat să văd cam tot ce se poate vedea, să trăiesc toate situaţiile ridicole şi absurde posibile şi, ca atare, nimic să nu mă mai surprindă.
Ca diriginte, am învăţat că ar fi ideal să numesc liderul formal al clasei din rândul liderilor informali, pe care grupul îi acceptă ca atare şi cărora le recunoaşte implicit autoritatea. Din păcate, realitatea mă convinge, dacă mai era nevoie, că ceea ce încercăm să construim în şcoală este profund şi temeinic contrazis de realitatea societăţii în care trăim. Este tot mai clar că există o sciziune uriaşă între aptitudinile şi atitudinile pe care încercăm să le formăm la elevii noştri şi deprinderile necesare pentru a supravieţui în România zilelor noastre, în care, cu foarte mici excepţii, liderii sunt exclusiv formali, impuşi cu forţa, prin distragerea atenţiei sau prin manipulare.
Am moştenit de pe vremea comunismului tare sociale care se încăpăţânează să se perpetueze, ne-am ales cu apucături ce s-au înfipt adânc în subconştientul colectiv, am schimbat doar forma, nu şi fondul. Cultul personalităţii încă răzbate dinspre trecut, dacă nu la nivel de orânduire socială, cel puţin la nivelul mentalităţii individuale. Funcţiile sunt încă momeala ideală pentru a orbi conştiinţa şi principiile, oamenii încă se visează lipiţi pe vecie de un scaun sus-pus, fiecare vrea să devină un şef mai mare sau mai mic, după facultăţi, cum ar zice un personaj din „Moromeţii”.
Iar când puterea, sub orice formă de manifestare, devine scop în sine, mai este doar un pas până la germinarea ideii că sistemul, oricare ar fi el, se va prăbuşi în lipsa celor îmbătaţi de cântecul sirenelor şi de aerul rarefiat din sferele înalte. Ajunşi brusc în vârful piramidei, liderii făcuţi, nu născuţi, încep să creadă că au dreptul de a decide discreţionar asupra destinelor celorlalţi. Treptat, dezvoltă un ciudat simţ al proprietăţii, în care instituţiile publice se confundă cu domeniul privat. Uită rapid de unde au plecat, uită să fie oameni, uită că ceilalţi sunt oameni, uită că demnitatea nu este covor pe care să te ştergi cu bocancii. Oamenii în toată firea sunt trataţi precum copiii neascultători, puşi pe rele şi indisciplinaţi, care merită din plin o muştruluială straşnică, menită să le bage minţile în cap. Toţi ceilalţi devin nişte maşinării care trebuie să execute, să se supună şi să funcţioneze ireproşabil după un plan prestabilit. Schimbarea de perspectivă este radicală, iar defectele subalternilor capătă dimensiuni hiperbolice, în timp ce calităţile primesc sufixe diminutivale.
Şefia a rămas boală naţională. O vedem pe viu, la simplul funcţionar public greţos de la ghişeu, la paznicul semianalfabet din supermarket, la banalul purtătorul de caschetă care te opreşte fără motiv în trafic, la asistenta sclifosită şi  plictisită, la medicul care te tratează cu indiferenţă, la directorul de şcoală, la vârful ierarhiei. Puterea şi iluzia că ea este pentru totdeauna le ia minţile oamenilor, îi fac să se creadă deasupra tututor, îi smulg cu forcepsul de pe postamentul legăturii cu realitatea şi îi aruncă într-o lume abstractă şi suprarealistă. Şi astfel se ajunge la etapa în care delirul puterii naşte psihoze naţionale. Devenim, pe zi ce trece, paranoici. Vedem corupţie şi corupţi chiar şi acolo unde nu există. Din cauza unor derapaje izolate, ajungem să-i considerăm pe toţi infractori până la proba contrarie. Asupra tuturor planează prezumţia de vinovăţie. Mai întâi emitem sentinţe şi abia după aceea judecăm, ca în fabule. Turbată după senzaţional, presa a ajuns din câinele de pază al democraţiei un biet maidanez jegărit, care aleargă cu limba scoasă de un cot după resturi suculente. Scandalul devine indice de rating pentru televiziuni. România se transformă, încet şi sigur, într-un ospiciu în aer liber, plin de sociopaţi cu drept de liberă practică.

POVESTE DE CRĂCIUN

Se apropie sărbătorile. Toată lumea aşteaptă nerăbdătoare tăvălugul zilelor libere, de parcă zilele au intrat în sac, de parcă este prima dată când vine Crăciunul, de parcă este ultimul an nou ce mai poate fi sărbătorit. Toată lumea intră în stază pentru o vreme, oraşul devine pustiu, pe străzi mai aleargă câţiva câini rătăciţi.
În 2012, toţi aşteptau cu înfrigurare, la propriu şi la figurat, sfârşitul lumii. Nu a venit, a mai trecut un an, nimeni nu se mai gândeşte serios la acel balon de săpun umflat cu forţa în mass-media. Şi, uşor, fără să ne dăm seama, timpul a trecut pe lângă noi şi peste noi.
Febra cumpărăturilor stă să izbucnească din nou. Cumpărăm orice, nu mai contează ce, nu mai contează cu ce, nu mai contează cât, cu o frenezie ce pare să umbrească raţiunea. Căci, ca o adevărată societate capitalistă de consum, ne- am obişnuit rapid să luăm totul de-a gata. Este mai comod, e mai rapid, e mai convenabil, e mai aproape de un automatism menit să ne transforme în mici roboţi.
Priveam azi un reportaj la televizor. Tradiţiile culinare de Crăciun aduse în piaţă, în stradă, oameni care cumpărau carne, cârnaţi, tobă, caltaboş, măcelari care tranşau porcul sub ochii uimiţi ai trecătorilor, gospodine ce umpleau cu sârg cârnaţi. Şi, pentru o clipă, mi-am amintit tot acel ritual al sacrificării porcului, la care participam cu o bucurie inexplicabilă pe când eram copil. Încă mai simt mirosul de paie şi şorici ars, crucea însemnată pe fruntea porcului, mila ce se citea în ochii tatălui meu pentru animalul căruia îi pusese nume, aburul de ţuică fiartă. Ţin minte cum înveleam porcul cu pătură, pentru ca şoriciul să fie mai fraged,cum animalul devenea treptat muşchiuleţi, şunculiţe, cârnaţi lăsaţi la zvântat sub streaşina casei, untură topită strânsă în borcane. Totul era făcut în casă, totul era gătit cu pasiune, cu pricepere, cu dragoste. Erau momente magice, irepetabile, ce par acum desprinse din alte vremuri, din altă viaţă. Căci, privind în urmă, îmi dau seama că, pe măsură ce anii au trecut peste mine, am pierdut multe din acele clipe unice care îmi făceau existenţa o stare de bine perpetuă. Mi-au rămas vii în amintire momentele de referinţă în care familia devenea un univers în sine, în care ne adunam toţi, părinţii, eu, fratele meu, unchii, mătuşile, verii.
Încă văd cu ochii minţii aluatul pregătit pentru pâine, frământat cu încăpăţânare de mama, până când era mulţumită de consistenţa şi culoarea lui. În nări îmi pătrunde mirosul de prăjituri coapte, de cozonac aburind, proaspăt făcut, de friptură, de murături pregătite după reţete doar de tata ştiute.
Încă mai am vie imaginea bradului frumos împodobit, pe mine, aşteptându-l până noaptea târziu pe Moş Crăciun, cadourile apărute ca prin minune dimineaţa,dezamăgirea mea că iarăşi m-a luat somnul înainte ca Moşul să apară.
Mă gândesc acum, la vârsta maturităţii, când am la rândul meu copii, dacă nu cumva le răpesc din acele bucurii simple ale copilăriei mele. Încerc, atât cât pot, să le ofer măcar o parte din ceea ce eu am trăit. Nu ştiu de ce, dar colindele nu mi se mai par autentice, mesele îmbelşugate nu mai au farmecul de odinioară, lumea este prea grăbită, prea afundată în goana după nimic, oamenii prea ocupaţi cu osândirea portofelelor.
Îmi doresc un Crăciun ca altădată, cu zăpadă, cu ger, cu portocalele mult dorite, cu bananele verzi, lăsate la copt pe sobă. Îmi doresc, în nostalgia mea, să mai fiu pentru o zi copil, să uit de griji, de stres, de muncă, să mă mulţumesc cu puţin şi să fiu fericit fără să caut un motiv.

TOTUL DESPRE NIMIC

„Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Aş fi vrut să scriu despre multe lucruri săptămâna aceasta. Aş fi scris despre ciocoii vechi şi noi, cu dedicaţie, prolog şi epilog. Aş fi vorbit despre apucături din vremuri de demult, ce încă nu au dispărut, ba chiar înfloresc în prag de iarnă. Aş fi meşterit din cuvinte o întreagă poveste, cu personaje diverse şi alese pe sprânceană, aş fi narat despre oameni negri la suflet, despre infantilismul perpetuat până la vârsta maturităţii, despre politeţea de complezenţă, menită să ascundă gânduri meschine. Aş fi vrut, mai mult decât orice, să vorbesc despre câini care mor de drum lung şi deontologi care mor de grija altora, despre veşnica mâncătorie din părţile dorsale din veşnica Românie, despre întâlnirea nefastă dintre nesimţire, prostie şi laşitate, despre fiinţe penibile, despre satisfacţia bolnavă a răului făcut până la capăt.
Mi-aş fi dorit să scriu despre demnitatea umană confundată cu preşul de la uşă, despre delirul puterii, despre oameni care vor să-i educe pe alţii, dar au eşuat în a se educa pe ei înşişi, despre urechi plecate la cleveteală, despre atitudinea de preşcolar a indivizilor ajunşi la vârsta tâmplelor încărunţite, despre nevertebrate cu pretenţii de antropoide înzestrate cu conştiinţă, despre cloaca în care intru zilnic şi din care încerc să ies mereu cu sufletul neîntinat, despre oameni care nu au ce face cu viaţa lor şi găsesc că este mai interesant să se ocupe de vieţile altora.
Aş fi vrut să pun pe tapet şi pe rol oameni care au impresia că stau drept şi judecă tot drept, aş fi dorit să spun că încă mai există caracter, principii şi curaj, că răzbunarea e arma ştim noi cui, că raţiunea are câştig de cauză în faţa deciziilor luate cu o inimă împietrită, că bunătatea nu a murit, că a fi om este încă o calitate, că bârna din propriul ochi e mai evidentă decât paiul din ochiul altuia. Aş fi vrut să spun că oamenii sunt previzibili, mai ales când îi macină propriile frustrări şi când au impresia că lumea ar sta în loc fără ei.
Apoi, m-am gândit că toate aceste nimicuri nu merită nici măcar o propoziţie, fie ea şi simplă, cu un banal subiect şi un amărât de predicat. Ar fi o risipă inutilă de cuvinte, de timp şi de energie. De data aceasta, mă declar învins şi las mârlănia să-şi ia cuvenita fleică. Aşadar, azi nu am scris nimic. Ce ar putea fi de spus despre metehne ce ne înconjoară în fiecare zi, la tot pasul ?