FRACTALII

Aş fi vrut să scriu multe despre lucruri mărunte.  Am renunţat. Vreau însă să vorbesc despre toate cele care trec pe lângă noi neştiute, sub blestemul apucăturilor de zi cu zi, al uitării de sine şi de ceilalţi.

Amintirile…Îmi voi aminti de părinţii mei, de cât de mult am greşit judecându-i, privind doar defectele lor, văzând doar ceea ce nu au reuşit să fie, ceea ce nu au putut să îmi ofere, condamnând felul în care ei nu s-au putut ridica la înălţimea aşteptărilor mele. Faţă în faţă cu mine însumi, la vârsta maturităţii, a grijilor ce vin implacabil cu anii ce trec, înţeleg cum ei au făcut, în felul lor stângaci şi lipsit de pretenţii, ca eu să ajung om. Abia acum sunt în stare să recunosc cu adevărat că, fără ei, destinul meu ar fi putut fi altul, greşit şi distructiv. Abia acum le pot mulţumi că au ştiut, poate chiar fără să îşi dea seama, să îmi sădească în minte şi în suflet seminţele educaţiei şi principiilor care să mă ferească de drumurile lăturalnice ale vieţii. Abia acum ştiu că, plecat de acasă la o vârstă când viaţa întinde capcane celor slabi şi celor puternici deopotrivă, eu am ştiut încotro să merg datorită lor. Acum, când tâmplele încep să-mi încărunţească înainte de vreme, înţeleg că eu am ales să văd ceea ce nu a fost de ajuns şi să nu văd ceea ce a fost suficient. Abia acum ştiu că împăcarea cu mine nu va fi niciodată deplină până când ei nu vor afla că eu le sunt dator pentru ceea ce sunt. Îmi voi aminti că sunt şi eu părinte la rândul meu.  Am învăţat să nu repet greşelile altora, dar nu sunt sigur că voi şti când să nu le fac pe ale mele.

Iubirea…Iubirea nu mai este uneori de ajuns, atunci când nu ştii cum, dar mai ales când să o oferi. Rămâne închisă în temniţa sufletului, se veştejeşte şi moare cu fiecare zi. Ispita de a măslui măsura devine mai puternică decât sentimentul că relaţiile ar trebui să fie cât de cât echitabile. Principiul minimului efort se aplică şi în cazul iubirii. E mai uşor, mai comod să aştepţi să primeşti decât să oferi.

Dragostea…Ei bine, ea vine către noi atunci când suntem pregătiţi pentru ea. Sau, cel puţin, atunci când credem că este aşa. Zilele devin săptămâni, apoi luni, apoi ani. Timpul sapă nemilos, focul se domoleşte, apoi se stinge. Când uiţi să lupţi, se zice că ai pierdut. Ai pierdut lupta cu rutina, inima îţi împietreşte, mintea devine prea ocupată cu aparentele lucruri importante. Trezirea din amorţeală vine brusc, te ia pe nepregătite, nu te menajează, nu te iartă, nu te înţelege. Şi atunci ochii se deschid larg, înghiontiţi de gândurile ce îţi răpesc liniştea şi îţi fură bucuria de a fi.

Prietenia…Aici lucrurile se complică, mai ales când cei pe care îi crezi amici te dezamăgesc. Prieteni adevăraţi găseşti cât poţi să numeri pe degetele de la o mână, uneori chiar mai puţini.

Viaţa… devine un clişeu, din care nimeni nu vrea să iasă. Totul se transformă într-o succesiune invariabilă de activităţi mecanice, pe care le executăm fără a avea un cuvânt de spus. Se insinuează o repetiţie dulceagă, ce oferă iluzia siguranţei, dar ne răpeşte fărâma de imprevizibil care dă savoare. Iar viaţa trece al dracului de repede, până când ne trezim şi privim miraţi în urmă, întrebându-ne cum am ajuns prizonieri într-un corp vitregit de bătrâneţe şi sleit de boli. Iar bătrâneţea ne intră în trup pe furiş, ca o otravă ingerată treptat, pe care ajungi să nu o mai simţi. Brusc, te trezeşti prizonier în puşcăria pe care o ştii de atâta timp, dar pe care nu o mai recunoşti. Când tragem linie, rămânem inevitabil faţă în faţă cu noi înşine. Fără dubiu, moartea este o experienţă personală, individuală, pe care suntem obligaţi să o înfruntăm singuri.

Limbajul….stereotip, anost, cantonat în expresii auzite la alţii, folosite fără discernământ, până când cuvintele se golesc de conţinut şi rămân zorzoane ieftine a ceea ce cândva năştea un ecou în mintea şi sufletul celor din jur. Ne folosim de cuvinte, dar nu pentru a ne exterioriza, ci pentru a comunica fad, politicos până la epuizare, vulgar până la exasperare, fără a spune de fapt nimic. Limbajul a devenit şi el un act mecanic. Adevărul despre noi rămâne întemniţat, adânc îngropat în suflet, pentru a ne chinui în lipsa unei căi de a se elibera.

Oamenii…se schimbă mult prea repede. Eu m-am schimbat, nu mai sunt acelaşi. Acelaşi cu cine, mă întreb ? Am rămas cu frânturi de amintiri, cu fragmente dintr-un film de acum 15 sau 20 de ani, dar încercând să retrăiesc starea de atunci mă izbesc de un zid, pe care uitarea îl ridică grăbită.

Mă trezesc, merg la muncă, revin acasă, mă apuc de altă muncă, dorm, mă trezesc din nou. Rutina a învins.

MAI ESTE MULT PÂNĂ DEPARTE

În învăţământ se prefigurează o nouă direcţie, o nouă abordare, o nouă viziune. Ştiu, sună anormal, utopic, în totală contradicţie cu realitatea pe care o ştim cu toţii. De fapt, aşa şi este. Moda simulărilor şi a simulacrelor promite să devină o corvoadă în plus atât pentru profesori, cât şi pentru elevi şi părinţi.

A trecut o lună şi jumătate de la celebra pseudo-evaluare la clasele a VIII-a, a XI-a şi a XII-a, considerată un dezastru naţional, şi intrăm deja în febra pregătirilor pentru simulările la clasele a II-a,  a IV-a şi a VI-a, căci până în luna mai nu mai este decât o aruncătură de băţ, cu o săptămână altfel şi o vacanţă pascală intercalate. Inevitabil, celebrele broşuri cu variante de subiecte au început să circule cu viteza luminii, în ideea îngrăşării porcului în ajun. Evident, exprimarea mult prea plastică vrea să scoată în evidenţă un neajuns major al conceperii acestor teste, pe modelul transdiciplinar bazat pe arii curriculare. Şi astfel apare prima mare problemă. Dacă la ciclul primar a fost implementat până la un punct acest tip de predare, la clasa a VI-a nici vorbă de aşa ceva. Separaţia disciplinelor în şcoală funcţionează mai eficient decât cea a puterilor în stat. Sunt curios cum vor reuşi să rezolve elevii subiectele, cel puţin la materiile care mă interesează în mod direct, respectiv Limba română şi Limba engleză, unde vor avea de răspuns la cerinţe absolut aberante, formulate în limba română pentru subiectele de limba engleză. Dacă luăm în calcul şi capacitatea limitată a copiilor de a face legături între materiile predate, chiar şi între cele conexe, prevăd că se conturează un nou fiasco în ceea ce priveşte rezultatele obţinute.

Asistăm la un paradox, în care copiii sunt obligaţi să se conformeze unor cerinţe impuse de sistem, când, de fapt, sistemul ar trebui regândit şi remodelat după nevoile lor, în atât de mult trâmbiţata şcoală centrată pe elev. Aceste noi evaluări, concepute pe tiparul deja contestatelor teste PISA, nu ţin cont de două implicaţii majore. Pe de o parte, nu ştiu dacă cineva a luat în calcul impactul şi efectele psihologice, dar nu m-ar mira să avem în curând teste de acest gen şi la grădiniţă. Pe de altă parte, rămâne în atenţie faptul că elevilor li se predă după un anumit model şi sunt evaluaţi după alte criterii, ceea ce îi scoate în afara tiparelor în care sunt obişnuiţi să raţioneze. Rezultatul acestei discrepanţe poate fi intuit de pe acum. În plus, aceste evaluări sunt lipsite de miză, iar elevii îşi pierd motivaţia ştiind că notele nu sunt trecute oricum în catalog.

Spuneam în articolul precedent că şcoala a devenit un tăvălug, care nivelează elevii şi ucide prematur creativitatea. Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns, modelele pe care le adoptăm sunt deja perimate în occident, iar noi ne dovedim, încă o dată, anacronici în aplicarea politicilor educaţionale.

Şi, pentru că tot vorbeam despre simulări şi examene, vreau să discut tangenţial şi despre o carte scrisă de Pasi Sahlberg despre sistemul educaţional din Finlanda. Sahlberg spune în „Lecţii finlandeze” că cel mai mare duşman al creativităţii este standardizarea şi că profesorii determină calitatea educaţiei. Dacă luăm drept axiomatice afirmaţiile lui Sahlberg, constatăm că învăţământul românesc rămâne corigent la ambele puncte.

Principiile de bază promovate în şcoala finlandeză sunt colaborarea, personalizarea, responsabilitatea bazată pe încredere reciprocă şi obiectivitatea. Comparând cu ceea ce se întâmplă în sistemul educaţional românesc, înţelegem că ne aflăm la poli diametral opuşi şi că rămânem copiii săraci ai Uniunii Europene, cu nasul turtit pe vitrina cu dulciuri a educaţiei finlandeze.

DESPRE PLOAIE

Plouă necontenit, de zile în şir, mărunt, agasant, întru amintirea unui deluviu de mult uitat. Umezeala grea se cuibăreşte în interstiţiile universului, sapă neobosită la temelia sufletului, până când firavul templu se prăbuşeşte în sine însuşi măcinat de mucegaiul care naşte un mucegai şi mai mare. Fiinţa se afundă în ea până când începe să mustească diluată, prin porii mizeriei de zi cu zi. În apa băltită cloceşte banalul, mundanul, materialul. Peste tot este noroi, apăsare, o stare de depresie nefirească. Plouă peste noi cu apă malignă, într-o lume astenică şi anchilozată de răutate şi toate celelalte metehne umane. Nervii inflamaţi îşi caută o cale de a se revărsa, într-o infecţie generală de iritare.

O mare de umbrele inundă trotuarele, un furnicar mecanic se perindă pe străzi. Începe primăvara, începe sezonul iepurelui de martie şi al pălărierului nebun. Nimeni nu mai are răbdare, zâmbetele sunt de complezenţă, oamenii poartă etichete cu preţ la vedere, conştiinţa sucombă asaltată de chinul grijilor mult prea lumeşti, mult prea materiale. Nimeni nu mai are timp pentru ceea ce contează cu adevărat. Diavolul rânjeşte mulţumit din spatele redutei de mărunţişuri, aruncând în bătaie de joc încă o mână de spoială peste această lume.

Este o ploaie ce îmbâcseşte aripile de înger, ce întinde la infinit petele meschine ale păcatelor strămoşeşti, ce împiedică privirea să se ridice spre cer. Stropii suprasaturaţi se agaţă agresiv, sapă în carne precum viermii hulpavi, îndeamnă la o alergătură bezmetică spre nicăieri. Existenţa devine o artă poetică întoarsă pe dos, scrisă de o mână stângace, pe un pergament scorojit. Izvorul vieţii a secat.

Tăcere

cuvintele eviscerate se zbat în agonie
neputincioase, muribunde,
pe infinitul unei mări
de semnificant
în putregaiul lor timpul a săpat
caverne colţuroase ce sfâşie fără zăgaz
epiderma gândurilor
realul se întrupează diform
din adâncul tenebrelor
întru pomenirea nefastă
a cărnii ce creşte malignă
uitarea a căzut grea
peste temelia fiinţei
în ziua cea de pe urmă
a lepădării de solzi şi burţi de chit
ne vom prinde în luptă dreaptă
cu sunetele necrozate

GÂNDURI RĂZLEŢE

Trăiesc zile interminabile, care mă sleiesc de puteri, mă doboară şi mă devorează. Sunt zile când tot ce îmi doresc este binecuvântarea nopţii şi a somnului fără vise. Adesea, nici nu am timp să mă gâdesc la ceea ce simt, la ceea ce vreau, la faptul că mai sunt o fiinţă umană, la iluzoria şi trecătoarea stare de bine, adesea confundată cu fericirea,

Din când în când, din tumultul acestui tăvălug se aud vocile celor plecaţi în lumea celor drepţi, care-mi amintesc de viermele biruitor, de lemnul putred şi pământul jilav, de eternitatea care aşteaptă îngăduitoare, fără a se grăbi, fără a spera.

Uneori, mă încăpăţânez să găsesc perenitatea în tot ce mă înconjoară, în sentimentele oamenilor, în starea de fapt a lucrurilor, în ceea ce sunt. Din această zbatere se naşte un hău fără capăt, care îmi răscoleşte liniştea, îmi scrijeleşte răni adânci în suflet, îmi răpeşte tihna somnului, îmi fură bucuria de a fi.

În paradigma efemeră a existenţei nimic nu durează la nesfârşit, oricât am dori. Anotimpurile se succed implacabile, anii trec peste noi, oamenii din viaţa noastră vin şi pleacă, iubirea se naşte, creşte si se autodevorează, obiectele se uzează, se strică si devin inutile. În acest spectacol trecător, eu încă mai caut acea clipă când îi pot cere timpului să rămână pe loc, încă aştept ceea ce nimeni nu-mi poate da, încă mai cred în basmele copilăriei, în exuberanţa tinereţii, în înţelepciunea bătrâneţii, în bunătatea oamenilor, în puterea de a ierta şi a cere iertare, aşteptând mântuirea de egoism, nepăsare, neîncredere, răutate, pizmă şi lăcomie.

Când sublimarea concretului devine o idee mult prea îndepărtată, nu îmi rămâne decât să accept povara fiinţei şi să merg mai departe, sperând că pe drumul meu, în călătoria către niciunde, suferinţa va obosi şi va rămâne în urmă, până când se va pierde de mine.

Şi toate se întâmplă în răstimpul unei clipe din veşnicia conştiinţei, dacă aşa ceva va fi existând.