TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA ( III )

Destinul aşteaptă întotdeauna răbdător clipa prielnică a împlinirii, făcându-te să crezi că s-a pierdut de tine. Anii au trecut, timpul şi-a văzut liniştit de curgerea sa, iar eu am uitat cele două întâlniri, sau poate că doar am omis să mă mai gândesc la ele.

Iar când ajungi la vârsta maturităţii începi să consideri că totul nu a fost decât o plăsmuire a imaginaţiei, o succesiune de evenimente disparate, fără legătură între ele, o pură conjunctură nefastă. Sau poate că aşa alegi să crezi când mintea pervertită de lumea materială ajunge să aibă nevoie de dovezi palpabile, concrete, de raţionamente care înlătură îndoiala, de probe pe care le poţi valida prin simţuri, de explicaţii dictate de raţiune. Liniştea existenţială se câştigă păcălind intuiţia, eludând metafizicul, ignorând semnele şi respingând tot ce iese din sfera puterii de înţelegere.

Mi-am văzut de preocupările mele de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nici nu puteam face altfel, căci gândul că destinul te urmăreşte la tot pasul te poate înnebuni dacă îl iei mult prea în serios. Asta îmi trecea probabil prin minte, în timp ce conduceam liniştit spre casă, după o zi obositoare la şcoală. Un drum scurt, pe care îl ştiam de atâţia ani, cu fiecare denivelare şi fiecare groapă. Ştiu, mulţi mă vor contrazice, vor spune că nu a fost decât o coincidenţă banală, un accident, adică un eveniment fără cauze previzibile, fără nicio cale de a fi evitat. Poate că da, poate că nu.

Revin însă la povestea mea, cu zumzăitul constant al motorului în trei pistoane şi gemetele scârţâite ale mormanului obosit de tablă. Drumul se aşterne în faţa mea, aşteptând să mă îndrept spre întâlnirea de mult uitată. Liniştea se spulberă brusc. O dubă albă depăşeşte maşina de pe contrasens. O văd venind spre mine, imaginea ei se face tot mai mare. Piciorul drept aterizează de unul singur pe frână, ies pe acostament, apoi revin pe şosea. Adrenalina îmi aleargă prin vene, inundă fiecare por, printre dinţi se scurge o înjurătură izbăvitoare. Îmi dau seama că impactul m-ar fi turtit ca pe o cutie de suc strivită sub talpă. În sfârşit, ce mai contează, am scăpat ca prin urechile acului, nu e prima dată. Îmi văd în continuare de drum. Dar ceea ce trăisem era doar preludiul,  atingerea tandră a morţii. Mă apropii de intersecţia fatidică, răspântia simbolică unde viaţa şi moartea se întrepătrund, fiecare mergând către infinit pe o altă cărare. Cu colţul ochiului percep o umbră ce se apropie tot mai mult, mă proptesc în frână, maşina începe un dans deşucheat, acompaniat de muzica atonă a pneurilor. Cât a durat totul ? O secundă ? Mai puţin ? Cine mai ştie ? Apoi, în urechi îmi răsună pocnitura inconfundabilă a tablei îndoite. Mă simt aruncat ca o cârpă, de parcă aş pluti în vid. Imaginile se mişcă în pas de melc, dar reacţiile mele par inerte. Centura de siguranţă mă înhaţă brutal, cu o smucitură ce parcă ar vrea să îmi rupă toate oasele. Se face iarăşi linişte. Gloata se strânge ca la circ, mânată de o curiozitate morbidă.

Mintea aleargă grăbită să ţină pasul cu evenimentele ce par a se fi derulat cu viteza luminii.  Durerea întârzie să apară, dar va veni cu certitudine. Nu, clişeul cu viaţa care ţi se derulează prin faţa ochilor nu m-a lovit şi pe mine. Prin faţa ochilor mi s-a perindat hăul căscat de moarte, cu eternitatea ei, pe care nici măcar timpul nu o poate cuprinde.

O PROBLEMĂ DE PERSPECTIVĂ

S-a terminat Evaluarea naţională la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a, motiv de mare bucurie pentru mine, mai ales că am încheiat viu această perioadă epuizantă. După şase zile de trezire înaintea primului cântat al cocoşilor, de ajuns la şcoală când încă este beznă şi de revenit acasă cu nervii tocaţi mărunt când se lasă seara, mă mir că nu am ajuns fie la camera de urgenţă, fie la nebuni.

Am scăpat, deocamdată, de coşmarul interminabil al mormanelor de hârtii peste hârtii, al creierului transformat în material ductil, capabil să iasă prin toţi porii, al muncii voluntare forţate, care tinde să devină regulă, nu excepţie, în învăţământ. Dureros este că am descoperit pe propria piele care îmi sunt colegii pe care mă pot baza şi care sunt cei care dau bir cu fugiţii, driblând cu eleganţă sau cu nesimţire, după caz, ceea ce ar trebui să facă de drept.

Privind lucrurile mult mai detaşat şi mult mai liniştit, devine clar că plasarea strategică a acestor evaluări în timpul anului şcolar, când se apropie finalul de semestru cu medii de încheiat şi un examen la clasa a VIII-a pândind după colţ, a urmărit în primul rând ca toţi cei implicaţi să nu fie plătiţi, deşi unii dintre ei (preşedintele, membrii comisiei, persoana de contact şi evaluatorii) au poposit prin şcoală chiar şi 12-14 ore. Chiar dacă am lua în calcul o zi de lucru de opt ore, tot se adună cam 24-36 de ore de muncă suplimentară. Iar munca suplimentară trebuie remunerată, fiindcă aşa este normal în orice colţ al lumii civilizate. Se aude oare undeva ?

Având în memoria recentă simulările la clasa a VIII-a, a XI-a şi a XII-a din lunile februarie-martie, când evaluatorii au primit bani de nu ştiu ce să mai facă cu ei, şi faptul că Sindicatul a discutat cu reprezentanţii ministerului problema plăţii profesorilor corectori care merg în alte şcoli, îmi dau seama că acum corectura în şcoală a fost un tertip de a da cu praf în ochi şi de a ne închide gura.

Iar aici intervine mare diferenţă de perspectivă dintre minister şi oamenii care predau, acea sciziune uriaşă între imaginea de ansamblu fadă, generată de cifrele seci privind rata de succes sau eşec şi micile detalii pe care fiecare cadru didactic le-a trăit la nivel personal şi care, timp de şase zile, le-au făcut viaţa aproape imposibilă. Mă întreb, retoric desigur, dacă se ştie că activitatea şcolii a fost bulversată de pretenţia absurdă de a desfăşura în paralel examene naţionale şi cursuri normale. În condiţiile în care comisia care a asigurat transpunerea în realitate a evaluării a cuprins jumătate sau chiar mai mult din oamenii care predau, despre ce normalitate discutăm ? Ca să nu mai spun că unii dintre cei ajunşi cu noaptea în cap în unităţile de învăţâmânt au avut şi ore în zilele respective.

Unde se termină sentimentul datoriei şi unde începe bătaia de joc ? Ştie cineva că termenele de predare pentru nepreţuitele rapoarte ale şcolii au fost devansate cu câteva zile, deşi iniţial ne-au fost comunicate date cât se poate de clare  ? De când se schimbă regulile jocului în timpul jocului ? Mai contează oare că subiectele au mustit de lacune, că cerinţele au generat confuzii grave, că elevii au fost puşi să răspundă la întrebări care nu se încadrează în programa şcolară ? Îi pasă cuiva de situaţiile suprarealiste, desprinse din tablourile lui Dali, în care am dat din colţ în colţ în faţa imposibilităţii de a lista subiectele primite în arhive cu documente pline de erori de formatare ? Are vreo importanţă că prima zi de testare a fost luni, adică nu prea a mai ţinut nimeni cont de celebra curbă de efort ? Interesează pe cineva că aceste evaluări lipsite de miză ne-au adus zeci de reproşuri din partea părinţilor, care vor, pe bună dreptate, să vadă acele coduri alocate la corectură transformate într-un calificativ sau o notă concretă, care are şi semnificaţie pentru cineva care nu are legătură cu sistemul de educaţie ? Pentru că altfel ei, părinţii, nu înţeleg care este rostul unei evaulări care, în final, nu le spune nimic despre stadiul în care se află copilul.

Între modul în care privim lucrurile de la nivelul clasei şi modul în care ele sunt percepute în sferele înalte ale forurilor de conducere se întinde o prăpastie fără margini. Ni se cer măsuri remediale pentru deficienţele constatate. Întreb şi eu, în inconştienţa mea, când vor mai putea fi ele aplicate. Pentru elevii de clasa a IV-a în clasa a V-a, când competenţele vizate de programa şcolară sunt cu totul altele faţă de cele din anul anterior ?

Nu spun că aceste evaluări sunt inutile, dar trebuie gândite şi aplicate corect. Iar corect înseamnă din punctul meu de vedere o perioadă dedicată exclusiv examenelor de acest tip, clar precizată în structura anului şcolar, care să nu afecteze funcţionarea normală a şcolii. Corect înseamnă că cei implicaţi trebuie plătiţi pentru munca suplimentară, corect ar fi ca testările să înceapă la ora 10, astfel încât să nu fim obligaţi să venim în şcoală la ora 5.

Aceste evaluări au scos însă la iveală aspecte mult mai grave, care ţin de oamenii din jurul nostru, cei care ne salută zi de zi în cancelarie. Mă sperie lejeritatea cu care ne conformăm, mă uimeşte lipsa de reacţie, mă îngrijorează atitudinea docilă, mă înfurie somnul în care s-au afundat sindicatele. E un semn că aceşti oameni, printre care mă număr şi eu, au ajuns la un nivel de resemnare pe care nici măcar ciobanul din „Mioriţa” nu l-a atins.

Se conturează o problemă de perspectivă, cu un dublu sens: o diferenţă majoră de puncte de vedere şi o perpetuare a ei şi în anii care vor urma.

ÎNCEPUTUL

Cel mai greu a fost întotdeauna începutul. În toate. În iubire, în ură, în tristeţe, în fericire, în patimă, în pasiune, în gândire. La fel cântăresc şi acum viaţa, descumpănit, fără să ştiu dacă drumul pe care am apucat este cel croit de mine sau cel dinainte săpat în căuşul palmei de ursitoare. Din roiul de idei ce zumzăie enervant în minte, nici una nu are destul curaj să se desprindă de blestemul virtualităţii, să se întrupeze şi să capete formă, să aibă viaţă şi moarte.

Atunci când esenţa ei impalpabilă pare să se fi lăsat momită de vraja cuvintelor, ideea se retrage ruşinoasă, pudică, în siguranţa neştiutului căscat la marginea conştiinţei. Zbaterea aceasta inutilă mă sâcâie precum gâdiliciul enervant al unui strănut potenţial, ce promite batjocoritor extazul izbăvirii de dorinţă. Totul pare atât de aproape şi totuşi intangibil. Complotul lumii exterioare, banală şi degradată, ucide fără regrete cuvintele capabile să închidă în ele filonul ascuns al minţii. Peştele alunecos al iluminării interioare se plimbă zeflemitor pe lângă momeala întinsă de realitate. Clipa inefabilă a creaţiei pure scapă mereu printre degete, ocultată de stimulii neiertători ai concretului.

Începutul se lasă aşteptat ca o domnişoară mofturoasă, decisă să testeze răbdarea şi sentimentele. Gândurile îmi umblă aiurea, către momente pierdute în trecut, fără a-şi croi cale către ceva anume. Mă lupt cu o încâlceală de stări difuze, pe care nu le pot stăvili, mă simt anesteziat de apăsarea materiei. Amintiri din timpuri apuse bat la uşa prezentului, iar eu sunt prea obosit, prea vlăguit, prea bătrân înainte de vreme ca să mai lupt cu ele. Zăgazul firav al uitării binefăcătoare stă să se rupă sub acest deluviu.

Din sferele neştiute ale memoriei se reîntrupează evenimente ce păreau pe vecie îngropate. Somnul nu mă mai izbăveşte de chinul insuportabil al amintirilor meschine. Amestecul lor lipsit de noimă aduce alături, fără nicio logică aparentă şi fără o cronologie precisă, senzaţii contrastante, adânc înrădăcinate în creier. Mă trezesc derulând cu încetinitorul zilele de vară ale copilăriei pretrecute sporadic la bunici. Îmi amintesc bucătăria în care, seara, după masă, somnul mă copleşea pe patul cu saltea de paie, în ciuda băzâitului agasant al armatelor de muşte refugiate după căldură. Văd şi acum draperiile albe, prin care zorii se strecurau timid, lumina transformată în tablouri abstracte în nuanţe de galben, simt ameţeala plăcută a trezirii fără să ştiu unde mă aflu.

Uneori, printre amintiri se strecoară imaginea grotescă a unei găini descăpăţânate, se aude hârşâitul unui cuţit aproape bont, ce pătrunde în carne, se simte zbaterea de aripi şi picioare şi mirosul de sânge cald înghiţit hulpav de pământul însetat.

Pendulez fără oprire între inefabil şi concret. Fiecare cuvânt pe care îl înşir se smulge cu greu din carnea mea, mă aduce mai aproape de disoluţie. Aştept, visez, mă trezesc. Se întrevede o sublimare a fiinţei. Principiul interior, care pune în mişcare universul, nu s-a descoperit pe sine însuşi. Aşteptarea devine tot mai apăsătoare, timpul cloceşte îndurerat, materia nu mai are loc printre atomii în formare. Tăcerea este sfâşiată de urletul primordial, de vuietul nestăvilit al tuturor dorinţelor transformate în materie palpabilă, al tuturor frustrărilor eliberate din chingi, al suferinţei ce, în sfârşit, şi-a câştigat dreptul de a se rosti pe sine.

Trăiesc paroxistic exaltarea durerii, a înfiorării şi a stării de lehamite de tot şi de toate. Plutesc în derivă pe oceanul nesfârşit al dezamăgirii şi aştept în van ţărmul împăcării cu mine. Caut cu încăpăţânare un nou început.

un nume din cuvinte,
două, nu mai multe, închise
între două idei măiestre:
nefiinţă şi coasă.
întorc pe dos
imaginea mea în oglindă
fereastra sufletului aşteaptă,
înţepenită între uitare
şi memoria ei:
demonici zei
ai clipei strămutate
eu exist la hotarul
dintre blestemul zilei
şi nesfârşita noapte
stihiile întrupate
uitate în furtună
se-adună să cânte în cor
destinul ce aşteaptă
la hotarul dintre
pământ şi apă

PROFA’

Îmi place să spun poveşti, să înfăşor iţele şi să deşir întâmplări, deşi istorioarele mele pornesc mereu de la fărâma de adevăr a propriilor experienţe. A venit, poate, vremea să înşir povestea mea, a unui om care visa cândva vrute şi nevrute, o lume mai bună, triciclete, biciclete şi alte nebunii din mintea unui copil. Totul începe aşa: era o toamnă, una ca oricare alta, cu vânt enervant, ploi interminabile şi drumuri lungi pe lângă şiruri de castani cheliţi de frig. Să fi fost prin 1986, când timpul încă avea răbdare cu ceilalţi, dar mai ales cu mine. Iar toamna despre care vorbesc se ivise după o vară petrecută la ţară, pe uliţa plină de colb gros de o palmă, în care picioarele mi se afundau până la glezne. În arşiţa amiezii praful îmi frigea tălpile, îndemnându-mă să caut răcoarea casei bătrâneşti a bunicilor, cu camere al căror tavan părea să se termine în cer şi hârtie îngălbenită de soare la ferestre.

Pe drumul către şcoală, la acel început de octombrie, cârdurile de copii se scurgeau în voie, fiecare cu grijile sau nepăsarea lui. Eu, fără să ştiu că drumul acela era cel ce mă va face cândva, peste ani, profu’, trăisem deja vaga emoţie a epifaniei trecerii în clasa a V-a. Eram deja mare sau cel puţin asta îmi intrase în cap, comparându-mă cu un aer de superioritate cu ţâncii care-şi căutau piuind agitaţi învăţătoarea prin nesfârşita curte din spatele şcolii.

Aceea a fost toamna care mi-a schimbat destinul, deşi pe atunci habar nu aveam şi, la drept vorbind, nici nu-mi păsa de viitor, de trecut, de ursitoare care urzesc soarta, de tragedia greacă şi de alte bazaconii de aceeaşi speţă. Atunci s-a înfiripat o iubire ce mă va urmări până în clipa cea din urmă, o pasiune care mă va mistui până ce mosorul se va fi golit de aţă. Era prima mea întâlnire cu engleza, într-o istorie nici simplă, dar nici complicată, liniară şi cu final previzibil. Din noianul de materii, unele inutile, din vâltoarea de oameni, unii la fel de inutili precum disciplinele pe care le predau, dintre toate acestea engleza cea pătimaşă venea la braţ cu profa’. Şlapac Stela, printre puţinele nume care mi-au rămas înfipte în minte din şcoala mea generală înconjurată ca o puşcărie cu garduri înalte de plasă, cu cotloane mai întortocheate decât labirintul minotaurului, cu altarul prohibit al cancelariei, cu aura de mister ce învăluia acel locus mundi păzit de cerberul cu un singur cap al elevului din a opta.

Precum calul răpciugos din basme, mă hrăneam cu jăratecul limbii engleze, creşteam cu gândul la alte lumi, în timp ce doica bălană îmi susura în urechi cântecul sirenelor, trăgându-mă şiret de lângă catargul ştiinţelor exacte, care oricum erau aproximative şi indescifrabile în mintea mea. Anii treceau, profa’ ne livra subversiv reviste în engleză publicate, culmea, în U.R.S.S., iar eu o luasem agale pe o cărare fără întoarcere.

Şi tot într-o toamnă, ultima din şcoala generală, profa’ a plecat, fără explicaţii, fără motiv, fără urmă, fără rămas-bun. Se transferase la Constanţa, lăsându-mă să gust prima dezamăgire a unei iubiri destrămate din senin, după ce îmi deschisese uşa către viitor. Şi aşa am ajuns, la rândul meu, profu’. De engleză, se înţelege, nici nu se putea altfel. Saga mea încă se scrie, este undeva pe la jumătate, blocată între personaje mai mari sau mai mici. Firul narativ abia acum începe să se desfacă din ghemul încâlcit al devenirii mele ca om. Inevitabil, cei care trec prin viaţa noastră lasă urme, sădesc pasiuni, stârnesc dorinţa de a cunoaşte, ne îndrumă discret către adevărata vocaţie, ne ajută să ne găsim menirea. Acei oameni sunt profesorii mei, unii dintre ei, pentru că mulţi au fost doar slujbaşi mărunţi într-un sistem bolnav, în care se zbăteau lipsiţi de empatie,  pleoştiţi de plafonare, turtiţi iremediabil de greutatea mult prea mare a răspunderii morale pe care nu erau dispuşi să o accepte.

Povestea se apropie de final, cu încălecat de şa cu tot. Acum sunt şi eu profu’, în acelaşi sistem necrozat, încercând să le ofer elevilor mei ceea ce profa’ m-a învăţat: engleză şi suflet.