Printre rânduri (II)

În dimineaţa aceea se trezise buimac, încercând să desluşească noianul de vise alambicate de peste noapte. Uneori, îşi amintea limpede şi distinct fiecare moment, fiecare scenă, fiecare frază. Alteori, nu rămânea decât cu senzaţii neclare, dar care nu prevesteau nimic bun.  Dimineaţa aceasta se încadra la „alteori”. Încercă să facă abstracţie de bâzâiala din minte şi se îndreptă din reflex spre bucătărie, luă ibricul din dulap, ignorând din nou filtrul de cafea care zăcea nefolosit pe masă, şi se puse pe meşterit cafeaua de dimineaţă. Flacără albăstruie a aragazului îl hipnotiza, într-o încercare inutilă de a-l atrage să-şi pârlească iar părul de pe mână.

„Mâine, îşi zise pentru el, e ziua mea, împlinesc 82 de ani. Ca să vezi, cine ar fi crezut ? Cum trece timpul...”

 Razant, prevestirea ţigăncii pe care o întâlnise într-un parc cu 45 de ani în urmă îi răsună în urechi de parcă acum o auzea pentru prima dată. De unde răsărise baba aceea scofâlcită, înzorzonată cu salbă de tablă spoită şi cu bani găuriţi împletiţi în părul slinos ? Luase în râs ce-i spusese, mai ales că toată acea dezvăluire a destinului său îl costase o ţigară. Baborniţa încercase să îl tapeze şi de nişte bani, dar el ştia prea bine mersul lucrurilor şi se ţinuse băţos, fără să cedeze. Şi totuşi, privind în urmă, îşi dădu deama că tot ceea îi fusese dat să audă se adeverise într-un fel sau altul.

„Prostii. Poate mor azi, doar ca să-i fac în ciudă, să-i arăt că în cărţile ei uzate şi pline de jeg viitorul nu se putea întrupa pe sine însuşi.”

Trecuse prin multe, prea multe pentru un om, şi totuşi nu murise atât de repede pe cât crezuse. În minte i se învârteau vorbele bunicului său, pe care îl mai văzuse o singură dată, cu vreo doi ani înainte ca acesta să plece spre meleaguri înverzite şi odihnă veşnică. Bunicul, ajuns la 97 de ani, îi declarase, pe nepusă masă, fără ca cineva să-l fi întrebat, că simţea de parcă trăise cât pentru două vieţi, după ce scăpase nevătămat de la Cotul Donului şi îşi îngopase cam toţi cunoscuţii plecaţi cu el din sat să lupte într-un război pe care nu l-a înţeles şi al cărui rost nu s-a obosit prea tare să-l găsească. Pesemne că acesta era secretul longevităţii, să nu stai prea mult să îţi baţi capul cu lucruri pe care oricum nu le poţi da înapoi. Un mod de viaţă care te scapă de multe dureri de cap, de insomnii, de boli autoimune, de plimbări prin spitale, de chinul întrebărilor existenţiale.

„Da, uite cum descopăr abia acum că bunicul a fost, într-o formă empirică şi autodidactă, un filosof.”

Vreme de câteva clipe, cântări în balanţa conştiinţei cam cât trăise el însuşi şi ajunse la concluzia că viaţa, una singură şi perisabilă, i se scursese printre degete. Câteva momente faustiene, în care timpul ar fi trebuit să rămână în loc, în rest nimic palpabil, nimic memorabil, nimic concret. Frânturi de amintiri plăcute, mormane de amintiri dureroase, cu mari spaţii albe şi pustii între ele.

Un zgomot cunoscut, de ape învolburate, îl readuse în prezent. Ca în fiecare zi, dăduse cafeaua pe foc. Privi cu tristeţe şi resemnare cum tot caimacul zăcea înşirat în tava aragazului, apoi turnă absent cafeaua într-o cană mult prea mare pentru puţinul lichid rămas, în timp ce mânerul încins al ibricului încerca să-l frigă prin pielea tăbăcită a degetelor. Se îndreptă încet spre camera de zi, spre fotoliul unde stătea mereu şi sorbea pe îndelete ceea ce mai rămânea după erupţia impacabilă de pe aragaz. Se aşeză greoi şi i se păru că fotoliul oftează odată cu el, ca un vechi amic care-i ştie durerea ascunsă din genunchii ruginiţi şi din oasele îmbătrânite. Îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar, alese cu grijă una, de parcă ar fi fost altfel decât celelalte, o aprinse şi trase prelung din ea. Fumul se ridica în rotocoale alambicate şi linii frânte, desenând în aer tablouri fără înţeles. Privi dezgustat şi oarecum uimit spre scrumiera burduşită de pe măsuţă, în care mucurile se luptau să nu se reverse, amintindu-i de boscorodeala zilnică a soţiei, care îi prevestea un sfârşit urât în incendiul provocat de resturile aprinse căzute pe covor.  Îi era prea greu să se mai ridice acum să o golească.

Amintiri amniotice. Ce sens ar avea o sinucidere a la Hemingway când nu ai scris nimic memorabil, când nu ţi-ai consumat fiinţa până la epuizare, într-un act altruist de a oferi celorlalţi o fărâmă din sufletul tău ? Doar oamenilor cu adevărat mari sau nebunilor le sunt permise asemenea subtilităţi, astfel de ocazii de a râde în nas destinului. Ceilalţi, cei mărunţi şi insignifianţi, trebuie să îşi aştepte răbdători sfârşitul hărăzit de soartă, la timpul şi locul stabilit. Nu este permis să te bagi în faţă, să rupi rândul, să schimbi curgerea firească a timpului. Este la fel ca atunci când te naşti. Nimeni nu îţi cere părerea, nimeni nu te întreabă dacă vrei să vii pe tărâmul urgisit al foamei care îţi râcâie stomacul, al cărnii ce tânjeşte după apă, al plăcerii ce te înrobeşte, al gândirii în termeni echivalent opuşi, al frustrării ce apare odată cu materia. Vii şi pleci fără să ştii de unde şi încotro, rămâi cu întrebări fără răspuns, te înfricoşează neantul, uitând că ai păşit din neant. Apoi, te afunzi tot mai adânc în mrejele lumii palpabile, înrobit de simţuri, condiţionat de nevoi, înlănţuit în irelevanta succesiune a cauzelor şi efectelor. Şi începi să uiţi.

Înţepătura scurtă şi acută a jarului ajuns la degete îl readuse în universul concret al camerei. Pendularea între cele două lumi se încheiase. Televizorul zumzăia ceva neinteligibil pe un fundal sonor distant, atenuat de căciula îndesată peste urechi.

Da, cam aşa a fost şi în iarna aceea, când sania i se izbise de un gard. Aceeaşi negură trecătoare căzută peste ochi, aceeaşi estompare a sunetelor, aceeaşi mirare a trezirii într-un loc unde nu ştia cum a ajuns.

Îşi roti privirea, observând îndelung fiecare detaliu, încercând să plaseze fiecare obiect într-un context care să-i dea de înţeles că ştie unde se află. Treptat, imaginea de ansamblu începu să prindă contur, dezvăluindu-i cadrul cunoscut al încăperii în care sălăşluia zi de zi.

Cafeaua se răcise. Ziua era pe sfârşite.

Printre rânduri

Către sfârşitul vieţii, se apucase să ia la bani mărunţi toate nimicurile, să desfacă firul în patru şi să caute nod în papură, de parcă aşa ar fi adus înapoi anii ce trecuseră peste el mult prea repede, dupa părerea lui,  dar mult prea greu dupa gândul altora. Teama de a nu rămâne singur, fără cineva care să-l mai întrebe de vorbă sau să-l mai scoată din amorţeala ce începea să semene tot mai mult cu o moarte timpurie, era singurul motiv palpabil pentru care mai stătea în casa aceea, acum când regretele unei vieţi irosite îl înghioldeau. Copiii crescuseră, mai veneau când şi când pe la ei, dar firea lui aspră, pe care nici măcar bătrâneţea şi greutăţile îndurate nu o domoliseră, îi gonea rapid, cu promisiuni solemne că nu le vor mai călca pragul vreodată. Stătea mai mereu pierdut în cărţile lui, de multe ori fără să citească nimic ore în şir, răstimp în care gândurile plecau spre alte tărâmuri şi alte vremuri şi se încărcau de nostalgia unor stări difuze şi uitate. Încerca să îşi dea seama unde greşise, care fuseseră clipa si hotărârea care îi schimbaseră viaţa. De câte ori credea ca e aproape să înşface şi să strângă în pumni acel moment, totul se împrăştia în mii de direcţii opuse, iar mintea îi rămânea năucită şi paralizată într-un prezent indefinit. Apoi, chinul refacerii drumului înapoi printre amintiri încâlcite se relua, ca o bătaie de joc intenţionată pusă la cale de destin.

În ziua aceea îşi băuse, ca de obicei, cafeaua călâie şi uşor amară pe fotoliul ce căpătase forma gârbovită a trupului său. I se părea frig, deşi îşi îndesase pe cap o căciulă dezlânată de atâta spălat. Îşi privi întâmplător pielea încreţită de pe mână. Ridică mâneca. Mai sus, pe antebraţ, acelaşi spectacol al decrepitudinii se desfăşura nestingherit. Într-o străfulgerare de moment, se întrebă ce caută în acel trup vlăguit şi ponosit, încercând să acopere din mers hăul ce se căsca tot mai adânc între minte şi carne. I se părea că cineva hotărâse să-i joace o festă, să-i facă o glumă proastă, îmbrăcându-i sufletul în acel costum zdrenţuit, pe care nu îl recunoştea ca fiind al lui. Se târî cu paşi lenţi, târşind picioarele, spre oglinda imensă din cameră. Se opri, lăsându-şi greutatea pe un picior, cu privirea căzută pe covor, unde o scamă rebelă se încăpăţâna de ceva timp să reziste trecerii repetate pe deasupra ei a gurii hulpave a aspiratorului. Vru să se aplece să o culeagă, dar se răzgândi. Prea mulţi ani nevoia lui aproape maladivă de a avea ordine în lucruri îl răpise de la cele importante sau de la cele banale deopotrivă. Acum, nu mai avea nici voinţa şi nici energia să mai lupte. Săltă bărbia acoperită de firele albe încâlcite şi se privi ochi în ochi cu străinul din oglindă. Parcă aducea cu cineva cunoscut, cineva pe care îl întâlnise cândva, într-o altă viaţă, într-un alt timp, într-un alt context. Privirile celor doi se fixau reciproc, într-o încercare inutilă de a se identifica unul cu altul. Nu, acela nu putea fi el, căci imaginea pe care sticla argintată o picta printre imperfecţiunile ei nu semăna deloc cu el.

Se întoarse greoi în fotoliu şi lăsă capul pe spate, urmărind albul cândva imaculat al tavanului. În jocul minţii, denivelările căpătau forme abstracte din tablouri rămase pe retină de la cine ştie ce expoziţii, de cai, câini, dealuri şi văi. Rămas pierdut în acel univers invers, se gândi dacă a fost vreodată fericit cu adevărat, fără a lua în calcul bucuriile efemere pe care le trăise ştiind că îi vor scăpa printre degete. O luă înapoi pe firul amintirilor scrijelite de pe filmul vechi, monocrom, al memoriei ce se împotmolea adesea în evenimente fără nicio noimă. Nu regăsea nimic din ceea ce i-ar fi dat de înţeles că fericirea fusese vreodată altceva decât o iluzie. Sorbi absent din ceaşca de cafea, enervat de zaţul care îi agresa papilele gustative. Deci, cam aşa este viaţa, ca o ceaşcă de cafea. La început, totul e bun şi frumos, apoi, la sfârşit, te alegi cu zaţul.

Întinse mâna după cartea rămasă într-o poziţie grotescă, cu paginile şifonate. O ridică, o deschise, hotărât să citească mai departe rândul rămas în suspensie de ceva timp. Literele se alungeau precum un strop de ploaie care se prelinge pe geam, se lăţeau în toate direcţiile, începeau să se şteargă. O ameţeală dulceagă i se rotea prin cap, estompată de sentimentul neplăcut al unei căderi nesfârşite în gol. Cartea se rostogoli pe covor, cu un zgomot înfundat. De pe buze i se ridică lent o ultimă înghiţitură de aer, apoi totul îngheţă într-o tăcere nelumească, în timp ce conştiinţa începu să plutească neştiut la graniţa dintre lumi.

Cultura de sâmbată

Firul în patru- Starea de lehamite

Din pomi se scurg frunze amorţite, într-o cădere prelungă spre culcuşul călduţ al pământului, într-un dans aleatoriu al trecerii neştiute prin alt anotimp. Ce toamnă tristă s-a abătut, ce ploi vremelnice se luptă să spele mizeria, ce vânt turbat aduce molime ale firii din locuri şi timpuri uitate. Deluviul de vorbe goale inundă la refuz, zornăie limbile de lemn, flutură zănatic afişe colorate, adie promisiuni în care nimeni nu mai crede.

E vremea dezbinării, a pasiunilor deşănţate, a spălării pe circumvoluţiuni, a prostirii pe faţă şi pe dos, a încăierării furbinde pe iluzia puterii şi a privilegiilor. Răsună voci sparte, cu aplomb şi convingere prefăcută, timpanele vibrează înţepător, agresate de cuvintele ce mustesc de semnificant, dar zac golite de orice înţeles. Vorba dulce voturi aduce. Se întrevede cârpeala cu aţă albă, spoiala se dezveleşte hâdă pe chipuri, zâzania rânjeşte mulţumită din spatele discursurilor fade.

Se simte o sciziune profundă, sunt prea mulţi cei ce vor şi prea puţini cei ce pot. Simţul măsurii şi al ridicolului i-a părăsit de mult, dacă el va fi existat vreodată la nişte oameni ce cred că le este menit să conducă alţi oameni. Privesc îndelung figurile triste şi şterse, îngheţate într-o mină artificială şi studiată pe pliantele frumos tipărite pe hârtie de calitate şi pe bani publici. Dacă acestea sunt argumentele lor pentru a se alege cu o şampilă rotundă pe buletinul de vot, înseamnă că au tras concluzia că acest popor şi-a consumat ultimul dram de minte cu mulţi ani în urmă.

Se apropie vijelia iernii, cu griji, nervi, alergătură, facturi, preţuri care cresc. Lumea va uita promisiunile, viaţa se va poticni să meargă înainte, nimeni nu va cere socoteală nimănui. Două lumi paralele, în două universuri paralele. Iar ei vor fi găsit ceea ce doreau, iar noi...vom rămâne tot noi, cu dezamăgiri, cu speranţe sparte, cu dezgustul nostru, cu lehamitea ce ne-a cuprins.

Firul în patru- A înnebunit lumea

Prin ’97, am văzut la Teatrul Dramatic din Constanţa o piesă adaptată după Vasili Suksin. Au trecut 17 ani şi înţeleg că ceea ce am urmărit pe scena teatrului a coborât acum pe stradă, în existenţa de zi cu zi, de parcă oamenii din jur şi-au propus să trăiască plenar un rol menit să transpună o realitate absurdă şi distopică.

Piesele cu adevărat bune îmi rămân mereu în minte, nu sub forma unor poveşti, a unor scene memorabile, ci mai degrabă la nivel senzorial, ca un amalgam de sentimente bine fixate în păienjenişul gândurilor. Iar piesa „A înnebunit lumea” a fost, cel puţin aşa cum privesc lucrurile acum, un act premonitoriu pentru societatea întoarsă pe dos în care trăiesc.

Regăsesc, cu dezgust şi dezamăgire, personajele din piesă defilând libere pe stradă, interacţionând în felul lor disfuncţional, influenţând inevitabil vieţile altora. Am tot mai acut sentimentul că piesa din 1997 nu s-a încheiat, ci se propagă ca o undă de şoc peste ani, fără să se întrevadă un sfârşit. Tind să cred că lumea a înnebunit. O văd oriunde merg, iar acuitatea percepţiei nu se estompează oricât aş încerca să mă conving că aceasta este normalitatea unei societăţi debusolate, rătăcită într-o tranziţie interminabilă.

Merg cu maşina, încercând să răzbat întreg prin noianul de şoferi nervoşi, anormal de agresivi, cu telefoane ce au fuzionat deja cu mâna şi urechea. Este o infecţie generală de irascibilitate, pe care o înţeleg, dar nu pot să o accept. Principiile pe care le caut inutil la cei din jur au devenit o umbră dintr-un trecut distant. Oamenii sunt gata să se sfâşie la propriu între ei din motive banale, fără o motivaţie clară, fără a mai trece prin filtrul raţiunii posibilele consecinţe ale acţiunilor. Nimeni nu mai e dispus să fie concesiv, nimeni nu mai poate accepta că dreptatea este undeva la jumătatea drumului dintre două păreri diametral opuse, nimeni nu mai are timp să fie om.

Revăd coşmarul metehnelor rămase încă vii de pe vremea comunismului delirant de dinainte de 1989. Libertatea este doar un cuvânt lipsit de sens, care sucombă rapid în faţa intereselor de grup şi a condiţionărilor sistemice. Văd stadioane umplute artificial cu mase amorfe de indivizi lobotomizaţi. Văd cum încep să apară chipuri cioplite, idoli, falşi profeţi ai unei iluzorii vieţi mai bune. Din fericire, nu sunt singurul care vede enorm şi simte monstruos toate aceste anomalii, toate aceste derapaje ale firii. România începe să devină un ospiciu în care mă simt internat cu forţa, în care cei încă întregi la minte sunt consideraţi nebuni, iar cei smintiţi sunt consideraţi normali.

A înnebunit lumea, iar oamenii şi-au luat rolul în serios.

FIRUL ÎN PATRU- DISCUŢII CU PEREŢII

Cel mai greu este să lucrezi cu oamenii, mai ales când ai de-a face cu indivizi şi individualităţi de larg consum care trăiesc cu/pentru impresia că au dreptate indiferent ce ar spune. Şi mai greu de digerat este acea clipă inefabilă când ei simt nevoia să îşi exprime părerile total neargumentate fără ca cineva să le fi dat de înţeles că opinia lor este necesară. Despre asta vreau să vorbesc azi. Despre cei care vor neapărat să fie băgaţi în seamă cu orice chip, chiar dacă atenţia de care au parte vine sub forma unei înjurături.

Există, deşi tind să cred că această clasificare nu este nicidecum exhaustivă, două categorii majore de persoane ahtiate să se bage în seamă, care retrăiesc la nesfârşit o posibilă traumă mai veche dintr-o copilărie nefericită.

Prima este formată din acele fiinţe veşnic neînţelese, demiurgice în felul lor meschin, care vorbesc în cuvinte anume meşteşugite încât să nu ajungă la urechile muritorilor de rând, poate şi pentru că discursul lor deşucheat şi complet lipsit de logică torturează în moduri inimaginabile o limbă ale cărei taine le rămân necunoscute. A doua categorie este cea a personajelor care răstălmăcesc ceea ce aud, malaxează cuvintele în cuva nesfârşită a minţii lor profunde, le expulzează sub forma nedospită a truismelor şi axiomelor, apoi se contrazic de dragul de a nu fi de acord, ascuţindu-şi limba şi înfundându-şi urechile la orice contraargument care ameninţă şirul dezlânat al peroraţiilor lor.

Această tagmă a băgătorilor de seamă are talentul unic de a atrage susţinători din rândurile celor incapabili să exprime o părere sau din partea celor consumaţi de dilema existenţială a duplicităţii adevărului, prea ocupaţi să se contrazică pe ei înşişi pentru a mai avea timp să verbalizeze învălmăşeala de gânduri disparate din mintea lor.

Inevitabil, în acest context şi cu astfel de personaje de teatru absurd, orice discuţie pornită de idei diferite sfârşeşte într-o mare bălăcăreală, iar uneori, mai elegant, într-un monolog în care argumentul suprem este cine reuşeşte să vorbească mai tare. Poziţia de pe care aleg să discute problemele devine una de neclintit, iar plasticitatea gândirii trece în altă stare de agregare.

Aşa cum spuneam, este greu să lucrezi cu oamenii atunci când aceştia sunt incapabili să accepte un alt punct de vedere, când vehemenţa şi încrâncenarea cu care îşi susţin părerile devine unic argument în favoarea ideii că au dreptate.  Ca nişte adevăraţi înţelepţi,  sunt loviţi de cenzura transcendentală, împiedicându-se fatal de cioturile propriilor limitări în drumul spre iluminare.

Şi atunci, după ce le-ai oferit cuvenita băgare în seamă, hrănind ego-uri mult prea mari pentru nişte oameni prea mărunţi, este de preferat să alegi tăcerea, lăsându-i să-şi rumege mulţumiţi laurii victoriei închipuite.