Dicteu

Aşadar, gândurile mi s-au fracturat exact în secunda când credeam că totul capătă o formă palpabilă. Gândurile bolnave de hemofilie latentă, pe care boala lor intrinsecă le împiedică să se coaguleze, au căzut răpuse de o forţă venită de pe un tărâm ce ignoră logica. Castelul de nisip s-a prăbuşit în el însuşi, într-o implozie necontrolată, târând cu sine către hăul uitării bruma de adevăr nenăscut.
În urmă, a rămas căscată larg consternarea şi a început să zumzăie un sâcâitor sentiment de dezamăgire amestecată cu dezgust. Cum se face că şirul consistent al ideilor se volatilizează atât de uşor? Totul este răsturnat cu susul în jos, lumea se dizolvă şi se dispersează în direcţii imposibil de precizat. Echilibrul precar de care depinde mersul pe sârmă e pe cale să se piardă şi el. Odată căzut din starea de graţie, golul se întinde nesfârşit, atât în jos, cât mai ales în sus. De fapt, totul este relativ, enervant de ambiguu şi năucitor pentru mintea obişnuită cu noţiuni stabilite apriori de alţii şi demonstrate indubitabil prin procedee alambicate. Aş putea spune că mă prăbuşesc în sus şi mă înalţ în jos, dar aş putea greşi. Poate că, de fapt, cad pe orizontală într-un univers care nu a învăţat încă legile fizicii sau preferă, sclifosit, să nu ţină cont de ele.
Rămasă în starea de indecizie, sfera perfectă a sufletului răsună a gol. Sunetul se izbeşte neputincios de pereţii invizibili, se întoarce din mii de direcţii simultan, perpetuat sub aceeaşi formă, creând o muzică atonă, pe care doar urechile deprinse cu haosul o pot descifra. E starea premergătoare nebuniei, dar nu acea nebunie urâtă care schimonoseşte oamenii pe străzi, spre deliciul celor meschini şi primitivi. Da, universul s-a născut din nimic, din derapajul euforic al unei clipe indescifrabile şi indescriptibile, definită doar de concepte limitate, născute din incapacitatea minţii umane de a se depăşi pe ea însăşi.
Miliarde de forme nedefinite aşteaptă schimbarea. Iar aceasta întârzie deliberat, mărind într-un crescendo dinainte calculat tensiunea. Apoi, de undeva, dintr-o zonă ascunsă a vidului aparent, începe să se propage forţa motrică ce scoate din amorţeală mecanismul ce modelează concretul.
Imaginea începe să se limpezească, iar tot ceea ce definim ca fiind real îşi reia proprietăţile. Starea dulceagă şi difuză de ambiguitate lasă locul unei acuităţi dureroase, ce dă de înţeles că materia şi-a recăpătat dreptul la existenţă.
Revenită la starea greoaie impusă de gravitaţie, singurătatea se transformă în unitate de măsură a trecerii timpului. Materia a învins şi se revendică sub forma banală a unei camere, cu pereţi concreţi, cu fereastră, cu uşă, cu mobilier ce respectă întocmai esenţa lemnului din care a fost extras. Şi dacă aş săpa cu îndârjire, aş da de altă cameră, tot cu pereţi, tot cu fereastră, cu o altă uşă care se deschide spre o altă încăpere, mai mare. Evadarea din singurătate este imposibilă spre exterior şi nu îţi lasă decât iluzia unei victorii efemere. Şi atunci încep să sap în mine.

Printre rânduri (Viaţa pe scurt)

Prieten drag, se simte boarea bătrâneţii în depărtări, ne doare timpul trecut peste noi, se năruie încet spre apus stoluri gri de cocori, cu amintiri stinse, cu zări de care niciodată nu ne-am apropiat, oricât de mult ne-am străduit, oricât de mult am alergat. Am obosit tot căutând, am ostenit degeaba, viaţa s-a scurs prin vene până când eu m-am ales, din toate cele omeneşti, cu graba. S-au sleit pe mese întinse bucatele zemoase, ce aburind ne îmbiau să le gustăm. E vremea când regretele ne prind din urmă, cu paşi mărunţi, când oasele încep să doară a uitare, când inima ar vrea peste putinţa ei de a-ndura, când sufletul se zbate ca un lunatic înspumat la gură, teribil înhămat în haine lungi, cu mâneci lungi, cu noduri grele închegate-n spate.

Din tot blestemul clipei nu am înţeles nicicând cum orele îmbătrânesc şi ele, cad vlăguite rând pe rând, iar umbra anilor se tot lungeşte treptat. De unde am plecat şi unde am ajuns ? De nicăieri către niciunde. Ce suntem când ne dezgolim de haina poleită a minciunilor pe care singuri ni le spunem pentru a crea iluzia măreţiei noastre, a gesturilor memorabile, a faptului că, dintre toţi, doar noi am lăsat urme adânci în destinul celor mărunţi ? Un templu perisabil ridicat  întru amintirea decrepitudinii.

Printre rânduri- V

Stau de vorbă cu tatăl meu, om simplu şi fără mofturi, croit dintr-o bucată şi cu vorba precum aluatul din care a fost plămădit. Se întâmplă într-o vară, atunci când poposesc o vreme acasă, cât să mă mai hrănesc cu seva pierdută a pământului uscat şi pietros din care m-am clădit.

El îşi cântăreşte din priviri paharul cu rachiu făcut de mâna lui, din fructe adunate de el şi dospite în acelaşi butoi pe care îl ştiu de când eram copil. Nu şi-a găsit niciodată în mine partenerul de poveşti pe care limba dezlegată de băutură le înşiră fără reţineri. Se uită la mine cu un regret uşor, gândindu-se probabil că va fi nevoit să dovedească iar singur sticla ce stă răbdătoare pe masa din curte.

Singurele poveşti la care se pricepe sunt cele pe care le poartă cu el din copilărie. Poveşti fără aură de măreţie, despre viaţă, în frumuseţea şi simplitatea ei. Aşa am aflat cum şi de unde am ajuns să ne naştem pe plaiurile aspre de care se plângea Ovidiu în exil.

Stră-străbunicul era de prin părţile Sibiului, oier plecat în transhumanţă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată acolo. Cât timp şi-o fi mânat oile, câte va fi îndurat pe drum, câte ploi l-au spălat, cât vânt l-a bătut nemilos ? A mers mai departe şi a poposit în Dobrogea. Şi acolo a rămas. Seara, după o zi de muncă în soare, rămânea singur pe prispa casei şi cânta la fluier, cu ochii pierduţi în zare, cu amintirile lui, cu dorul de casă, cu golul din suflet.  Atât îşi mai aminteşte tata de el. Şi că avea o barbă stufoasă şi roşcată. Ca a mea. S-a însurat şi nu a mai plecat. Străbunicul, cel mai mic dintre copiii lui, încă mai zâmbeşte şugubeţ dintr-o poză încreţită de vreme. Pe cap are o căciulă de blană, mustăţi lungi şi un băţ pe care îşi sprijină greutatea întregii vieţi. Moş Gheorghe Stoica, aşa mi-l prezintă tata. Om aprig, pe care greutăţile nu l-au încovoiat. Nevasta i-a murit de tânără, el a rămas cu cei trei copii. A trecut o vreme, şi-a găsit altă muiere, s-a însurat din nou. A mai zămislit vreo trei copii şi cu nevasta de-a doua şi a trăit moşul vreo 80 şi ceva de ani. Apoi, s-a dus alături de tatăl lui, să-şi ţină de urât unul altuia.

Bunicul i-a semănat întocmai. A avut şase copii, dar cu o singură femeie. Bunica încă mai trăieşte, ducându-şi povara celor 94 de ani cu seninătatea omului care ia viaţa aşa cum e ea, cu bune şi rele deopotrivă. Bunicul a săvărşit ce era de săvărşit şi şi-a încheiat socotelile cu lumea aceasta când i-a venit vremea, nicio clipă mai devreme, nici un minut mai târziu. Simţea că a trăit cât pentru două vieţi. Îl cred.

Acum, mai suntem la masă trei. Eu, fratele meu şi tatăl meu. Neamul, bată-l norocul. Tata a fost mândru nevoie mare când s-a născut fiul meu. Are cine duce mai departe numele, zice el, iar inima i se umflă de fericire. Mi-a înşirat de-a fir a păr, cu detalii, cine suntem şi de unde venim. Ca să spun şi eu mai departe. Iar eu, asemenea strămoşului meu, stau acum cu privirea pierdută în zare. Sunt departe de casă. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, ce mai înseamnă să fii acasă ?

Aştept. Aştept să merg iar să depănăm poveşti, tata cu rachiul lui, eu fără, fratele meu mai mereu absent la ceea ce vorbim. Drumul se aşterne binevoitor înaintea mea.

Printre rânduri IV

Din când în când, la hotarul dintre noapte şi zi, înspre primul cântat al cocoşilor, răzbat din vremuri apuse amintiri, fâşii de gânduri, filme şterse, în nuanţe de gri. În buimăceala minţii, trecutul şi prezentul se confundă pentru o clipă, iar sufletul tresare bucuros în aşteptarea zilei ce va să vină. Apoi, negura se prelinge neştiută peste lumina leşinată a iluziei că timpul a stat pe loc. Trupul greoi începe să scârţâie iar din toate încheieturile, într-o mişcare ce pare a dura la nesfârşit, acompaniată de dureri surde şi indefinite, ascunse în locuri ce greu ar putea fi precizate în termeni anatomici.

Aşezat pe marginea patului, priveşte nehotărât prin geamul plin de dârele diforme lăsate de ploaie. Undeva, în depărtare, mijeşte o dâră timidă din soarele ce încă nu a răsărit. În cameră pluteşte un crepuscul enervant, pe care ochii nu îl pot pătrunde. Se aude pe un fundal depărtat ticăitul sacadat şi aproape stins al unui ceas ce se luptă cu timpul. Iar timpul aproape a învins. Încremenit acolo, ar vrea să nu se mai fi trezit, să fi căzut tot mai adânc în visul pe care nu şi-l mai amintea, până când ar fi atins capătul hăului în care raţiunea sucombă în faţa imposibilităţii de a mai distinge ceea ce este real şi ceea ce este închipuire.

În cameră miroase a bătrâneţe, a medicamente, a unguente mentolate, a ceaiuri. A aer închis, a apăsare, a tristeţe, a cadavre de secunde descompuse, a minute scurse şi stoarse, a ore sleite pe eternitatea albă a tavanului. Dar se trezise oare cu adevărat sau doar se afundase tot mai adânc în visul din vis ? Dacă totul era doar o nălucire, o închipuire pe care trezirea la lumea reală o va spulbera nemilos, până când nimic nu va mai fi palpabil, nimic nu va mai fi aşa cum ştia ? Închise ochii, apoi strânse îndelung cu ambele mâini marginea patului. La început, aceasta se dovedi moale, până când începu să capete o consistenţă tot mai rigidă, apoi începu să se opună cu încăpăţânare. Tălpile goale încălziseră locul pe care se aflau, iar parchetul sorbise hulpav căldura lor. Le mută puţin, iar răceala pe care o simţi îl făcu să se cutremure scurt, de parcă sub picioare avea jar, iar pielea îşi striga tăcut durerea insuportabilă.

Şi dacă simţurile îl minţeau, într-un complot urzit îndelung, doar pentru a face toată această mascaradă mai credibilă, doar pentru a năuci mintea, doar pentru a-l afunda în nisipul mişcător al acestei iluzii ? Dacă tot ceea ce ştia şi accepta ca fiind real era doar o convenţie, un set de reguli prestabilite, pe care le acceptase ca fiind valide pentru că… Pentru că aşa i se spusese, pentru că aşa învăţase, pentru că toţi ceilalţi făceau la fel, pentru că un concept susţinut de suficient de mulţi oameni capătă de la sine valoare de adevăr. Din ce unghere tainice ale minţii se întrupează îndoiala ?

Se face zi, se lasă noaptea şi vine iar o altă zi, într-o repetiţie absurdă şi implacabilă, până când vei fi făcut tot ceea ce era în legea firii, până când vei fi îmbătrânit fără ezitare, apropiindu-te de scadenţa dincolo de care nimeni nu iartă, nimeni nu umblă cu jumătăţi de măsură, nimeni nu acordă răgaz. În urma ta, amintirile se vor şterge, sentimentele se vor estompa, gândurile se vor ofili. Dincolo de tot şi de toate domneşte fără milă uitarea.

De după fereastra cu geam soios, cocoşii cântau obsesiv primul crâmpei de lumină.

Printre rânduri (III)

„Dintre toate născocirile minţii omeneşti, iubirea s-a pus în fruntea sentimentelor ce aduc suferinţă, zbatere fără rost şi fapte pe care raţiunea le-ar judeca drept nebuneşti. Iubirea ar trebui să aibă măsură. Măsura inimii şi a sufletului. Căci ceea ce este prea mult nu aduce nimic bun.

Ninge. Gândurile se cern prin ciurul spart al timpurilor de demult, curg tăvălug peste mine, mă îngroapă, mă sufocă, mă fac să caut un perete pe care să-mi sleiesc bruma de minte rămasă. Vârtejul acesta nestăvilit mă cuprinde, mă înghite fără milă, mă sfâşie, îmi jupoaie sufletul. Mă preling însângerat printre oamenii cărora nu le-a păsat niciodată de suferinţa mea, nu i-a interesat nicicând să-şi aplece urma de bunătate rămasă în ei către strigătul înfundat ce se oprea întotdeauna strivit între dinţi, dar se citea adânc întipărit în privire.

Dacă timpul s-ar scurge invers, de la capătul său infinit către imprecizabilul  moment al naşterii sale din nimic, aş aştepta o viaţă începutul timpului. Aş privi răbdător, fără a mai lupta, fără a mă frământa, cum orele devin minute, minutele se transformă în secunde, iar secundele se prăbuşesc în ele însele, ajungând în final acel punct minuscul, imperceptibil şi indivizibil al stării permanente de nimic.

M-aş arunca în mjlocul vâltorii, purtat de ape tulburi, către un izvor neştiut. Trupul acesta ce merge fără tăgadă spre disoluţie s-ar micşora, cu membre ce se retrag spre matcă, până când s-ar întoarce la stadiul de ou primordial, ca o însumare imaterială a tuturor posibilităţilor latente.

Acum însă, este prea târziu.”

Din colţul camerei se scurgea către fereastra deschisă un nor albăstrui de fum, ce îşi trăgea seva din ţigara morfolită, ţinută captivă între degete. Începuse o nouă zi, cu nimic diferită de cele de dinaintea ei sau de cele care urmau. Acelaşi tipar, aceleaşi mişcări, aceleaşi tabieturi urmate întocmai, dintr-un soi de reflex inexplicabil, pavlovian. Era mai comod aşa, căci sub tirania rutinei se întrezărea timid un oarecare sentiment de siguranţă, de linişte interioară.

Toate acele gesturi stereotipe, golite de înţeles, îl făceau să semene cu o maşinărie guvernată de legi ce îi ocoleau miezul raţiunii şi marginile simţirii. O viaţă întreagă încercase să caute o ordine inexistentă a lucrurilor, într-un univers haotic şi lipsit de logică. O altă victimă colaterală a gândirii carteziene.

Cu o mişcare studiată şi exersată timp de decenii, apucă tacticos ceaşca de cafea, fără a uita să depărteze burghez degetul mic, într-un unghi de o precizie matematică, de parcă ar fi ştiut dinainte unde să se oprească. Braţul descrise apoi un arc de cerc perfect, în drumul către papilele gustative ce fremătau, anticipând gustul pe care îl decodau mereu cu acurateţea unui mecanism infailibil.

Din stradă se auzeau distinct zgomotul maşinilor, bolboroseala enervantă a trecătorilor şi lătratul insuportabil al câinelui din curtea vecină. Existenţa forfotea departe de el, în forme insignifiante şi nedefinite. Iar el, învelit de pereţii camerei, urmărea distant zbaterea inconştientă, lipsită de sens şi scop, a acestei erori numite viaţă.