FIRUL ÎN PATRU- DISCUŢII CU PEREŢII

Cel mai greu este să lucrezi cu oamenii, mai ales când ai de-a face cu indivizi şi individualităţi de larg consum care trăiesc cu/pentru impresia că au dreptate indiferent ce ar spune. Şi mai greu de digerat este acea clipă inefabilă când ei simt nevoia să îşi exprime părerile total neargumentate fără ca cineva să le fi dat de înţeles că opinia lor este necesară. Despre asta vreau să vorbesc azi. Despre cei care vor neapărat să fie băgaţi în seamă cu orice chip, chiar dacă atenţia de care au parte vine sub forma unei înjurături.

Există, deşi tind să cred că această clasificare nu este nicidecum exhaustivă, două categorii majore de persoane ahtiate să se bage în seamă, care retrăiesc la nesfârşit o posibilă traumă mai veche dintr-o copilărie nefericită.

Prima este formată din acele fiinţe veşnic neînţelese, demiurgice în felul lor meschin, care vorbesc în cuvinte anume meşteşugite încât să nu ajungă la urechile muritorilor de rând, poate şi pentru că discursul lor deşucheat şi complet lipsit de logică torturează în moduri inimaginabile o limbă ale cărei taine le rămân necunoscute. A doua categorie este cea a personajelor care răstălmăcesc ceea ce aud, malaxează cuvintele în cuva nesfârşită a minţii lor profunde, le expulzează sub forma nedospită a truismelor şi axiomelor, apoi se contrazic de dragul de a nu fi de acord, ascuţindu-şi limba şi înfundându-şi urechile la orice contraargument care ameninţă şirul dezlânat al peroraţiilor lor.

Această tagmă a băgătorilor de seamă are talentul unic de a atrage susţinători din rândurile celor incapabili să exprime o părere sau din partea celor consumaţi de dilema existenţială a duplicităţii adevărului, prea ocupaţi să se contrazică pe ei înşişi pentru a mai avea timp să verbalizeze învălmăşeala de gânduri disparate din mintea lor.

Inevitabil, în acest context şi cu astfel de personaje de teatru absurd, orice discuţie pornită de idei diferite sfârşeşte într-o mare bălăcăreală, iar uneori, mai elegant, într-un monolog în care argumentul suprem este cine reuşeşte să vorbească mai tare. Poziţia de pe care aleg să discute problemele devine una de neclintit, iar plasticitatea gândirii trece în altă stare de agregare.

Aşa cum spuneam, este greu să lucrezi cu oamenii atunci când aceştia sunt incapabili să accepte un alt punct de vedere, când vehemenţa şi încrâncenarea cu care îşi susţin părerile devine unic argument în favoarea ideii că au dreptate.  Ca nişte adevăraţi înţelepţi,  sunt loviţi de cenzura transcendentală, împiedicându-se fatal de cioturile propriilor limitări în drumul spre iluminare.

Şi atunci, după ce le-ai oferit cuvenita băgare în seamă, hrănind ego-uri mult prea mari pentru nişte oameni prea mărunţi, este de preferat să alegi tăcerea, lăsându-i să-şi rumege mulţumiţi laurii victoriei închipuite.