ÎNCEPUTUL

Cel mai greu a fost întotdeauna începutul. În toate. În iubire, în ură, în tristeţe, în fericire, în patimă, în pasiune, în gândire. La fel cântăresc şi acum viaţa, descumpănit, fără să ştiu dacă drumul pe care am apucat este cel croit de mine sau cel dinainte săpat în căuşul palmei de ursitoare. Din roiul de idei ce zumzăie enervant în minte, nici una nu are destul curaj să se desprindă de blestemul virtualităţii, să se întrupeze şi să capete formă, să aibă viaţă şi moarte.

Atunci când esenţa ei impalpabilă pare să se fi lăsat momită de vraja cuvintelor, ideea se retrage ruşinoasă, pudică, în siguranţa neştiutului căscat la marginea conştiinţei. Zbaterea aceasta inutilă mă sâcâie precum gâdiliciul enervant al unui strănut potenţial, ce promite batjocoritor extazul izbăvirii de dorinţă. Totul pare atât de aproape şi totuşi intangibil. Complotul lumii exterioare, banală şi degradată, ucide fără regrete cuvintele capabile să închidă în ele filonul ascuns al minţii. Peştele alunecos al iluminării interioare se plimbă zeflemitor pe lângă momeala întinsă de realitate. Clipa inefabilă a creaţiei pure scapă mereu printre degete, ocultată de stimulii neiertători ai concretului.

Începutul se lasă aşteptat ca o domnişoară mofturoasă, decisă să testeze răbdarea şi sentimentele. Gândurile îmi umblă aiurea, către momente pierdute în trecut, fără a-şi croi cale către ceva anume. Mă lupt cu o încâlceală de stări difuze, pe care nu le pot stăvili, mă simt anesteziat de apăsarea materiei. Amintiri din timpuri apuse bat la uşa prezentului, iar eu sunt prea obosit, prea vlăguit, prea bătrân înainte de vreme ca să mai lupt cu ele. Zăgazul firav al uitării binefăcătoare stă să se rupă sub acest deluviu.

Din sferele neştiute ale memoriei se reîntrupează evenimente ce păreau pe vecie îngropate. Somnul nu mă mai izbăveşte de chinul insuportabil al amintirilor meschine. Amestecul lor lipsit de noimă aduce alături, fără nicio logică aparentă şi fără o cronologie precisă, senzaţii contrastante, adânc înrădăcinate în creier. Mă trezesc derulând cu încetinitorul zilele de vară ale copilăriei pretrecute sporadic la bunici. Îmi amintesc bucătăria în care, seara, după masă, somnul mă copleşea pe patul cu saltea de paie, în ciuda băzâitului agasant al armatelor de muşte refugiate după căldură. Văd şi acum draperiile albe, prin care zorii se strecurau timid, lumina transformată în tablouri abstracte în nuanţe de galben, simt ameţeala plăcută a trezirii fără să ştiu unde mă aflu.

Uneori, printre amintiri se strecoară imaginea grotescă a unei găini descăpăţânate, se aude hârşâitul unui cuţit aproape bont, ce pătrunde în carne, se simte zbaterea de aripi şi picioare şi mirosul de sânge cald înghiţit hulpav de pământul însetat.

Pendulez fără oprire între inefabil şi concret. Fiecare cuvânt pe care îl înşir se smulge cu greu din carnea mea, mă aduce mai aproape de disoluţie. Aştept, visez, mă trezesc. Se întrevede o sublimare a fiinţei. Principiul interior, care pune în mişcare universul, nu s-a descoperit pe sine însuşi. Aşteptarea devine tot mai apăsătoare, timpul cloceşte îndurerat, materia nu mai are loc printre atomii în formare. Tăcerea este sfâşiată de urletul primordial, de vuietul nestăvilit al tuturor dorinţelor transformate în materie palpabilă, al tuturor frustrărilor eliberate din chingi, al suferinţei ce, în sfârşit, şi-a câştigat dreptul de a se rosti pe sine.

Trăiesc paroxistic exaltarea durerii, a înfiorării şi a stării de lehamite de tot şi de toate. Plutesc în derivă pe oceanul nesfârşit al dezamăgirii şi aştept în van ţărmul împăcării cu mine. Caut cu încăpăţânare un nou început.