TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA ( III )

Destinul aşteaptă întotdeauna răbdător clipa prielnică a împlinirii, făcându-te să crezi că s-a pierdut de tine. Anii au trecut, timpul şi-a văzut liniştit de curgerea sa, iar eu am uitat cele două întâlniri, sau poate că doar am omis să mă mai gândesc la ele.

Iar când ajungi la vârsta maturităţii începi să consideri că totul nu a fost decât o plăsmuire a imaginaţiei, o succesiune de evenimente disparate, fără legătură între ele, o pură conjunctură nefastă. Sau poate că aşa alegi să crezi când mintea pervertită de lumea materială ajunge să aibă nevoie de dovezi palpabile, concrete, de raţionamente care înlătură îndoiala, de probe pe care le poţi valida prin simţuri, de explicaţii dictate de raţiune. Liniştea existenţială se câştigă păcălind intuiţia, eludând metafizicul, ignorând semnele şi respingând tot ce iese din sfera puterii de înţelegere.

Mi-am văzut de preocupările mele de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nici nu puteam face altfel, căci gândul că destinul te urmăreşte la tot pasul te poate înnebuni dacă îl iei mult prea în serios. Asta îmi trecea probabil prin minte, în timp ce conduceam liniştit spre casă, după o zi obositoare la şcoală. Un drum scurt, pe care îl ştiam de atâţia ani, cu fiecare denivelare şi fiecare groapă. Ştiu, mulţi mă vor contrazice, vor spune că nu a fost decât o coincidenţă banală, un accident, adică un eveniment fără cauze previzibile, fără nicio cale de a fi evitat. Poate că da, poate că nu.

Revin însă la povestea mea, cu zumzăitul constant al motorului în trei pistoane şi gemetele scârţâite ale mormanului obosit de tablă. Drumul se aşterne în faţa mea, aşteptând să mă îndrept spre întâlnirea de mult uitată. Liniştea se spulberă brusc. O dubă albă depăşeşte maşina de pe contrasens. O văd venind spre mine, imaginea ei se face tot mai mare. Piciorul drept aterizează de unul singur pe frână, ies pe acostament, apoi revin pe şosea. Adrenalina îmi aleargă prin vene, inundă fiecare por, printre dinţi se scurge o înjurătură izbăvitoare. Îmi dau seama că impactul m-ar fi turtit ca pe o cutie de suc strivită sub talpă. În sfârşit, ce mai contează, am scăpat ca prin urechile acului, nu e prima dată. Îmi văd în continuare de drum. Dar ceea ce trăisem era doar preludiul,  atingerea tandră a morţii. Mă apropii de intersecţia fatidică, răspântia simbolică unde viaţa şi moartea se întrepătrund, fiecare mergând către infinit pe o altă cărare. Cu colţul ochiului percep o umbră ce se apropie tot mai mult, mă proptesc în frână, maşina începe un dans deşucheat, acompaniat de muzica atonă a pneurilor. Cât a durat totul ? O secundă ? Mai puţin ? Cine mai ştie ? Apoi, în urechi îmi răsună pocnitura inconfundabilă a tablei îndoite. Mă simt aruncat ca o cârpă, de parcă aş pluti în vid. Imaginile se mişcă în pas de melc, dar reacţiile mele par inerte. Centura de siguranţă mă înhaţă brutal, cu o smucitură ce parcă ar vrea să îmi rupă toate oasele. Se face iarăşi linişte. Gloata se strânge ca la circ, mânată de o curiozitate morbidă.

Mintea aleargă grăbită să ţină pasul cu evenimentele ce par a se fi derulat cu viteza luminii.  Durerea întârzie să apară, dar va veni cu certitudine. Nu, clişeul cu viaţa care ţi se derulează prin faţa ochilor nu m-a lovit şi pe mine. Prin faţa ochilor mi s-a perindat hăul căscat de moarte, cu eternitatea ei, pe care nici măcar timpul nu o poate cuprinde.