TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA ( II )

Memoria este enervant de selectivă atunci când e vorba de amintiri neplăcute. Nu ştiu cum se face, dar le păstrează intacte, ferite de intemperiile anilor şi ale bătrâneţii. Iar mintea îmi zboară către anul 1987, când dorinţa mea de a pleca în tabără devenise o realitate palpabilă, după câţiva ani de aşteptare înfrigurată. Aşa am ajuns eu să călătoresc vreo 700 de kilometri pentru o nouă întâlnire cu destinul, într-un loc numit Băile Felix, oarecum ironic, pentru că fericirea mea avea să dureze puţin.

Gândul că voi pleca atâta amar de drum, cu prosteala inerentă şi distracţia potenţială alături de colegii mei îmi gâdila plăcut coloana vertebrală şi îmi dădea o stare euforică fără un motiv concret. Valiza aştepta răbdătoare, pregătită din timp, iar eu o priveam contemplativ în fiecare seară înainte de culcare.

În noaptea plecării ne-am adunat în casa unui coleg, tatăl lui urmând să ne ducă la gară. Nu sunt sigur că îmi mai luasem rămas bun de la părinţi, nici nu mai conta. Trenul nostru trebuia să plece pe la 11 noaptea, iar în oraşul meu uitat de lume şi ponosit mijloacele de transport în comun erau o apariţie mai rară decât bananele şi portocalele din Alimentara.

A venit ora stabilită şi ne-am înghesuit toţi patru pe bancheta maşinii, după ce am îndesat valizele în portbagajul Daciei obosite. Am ajuns la gară, pe al cărei peron cu dale de beton sparte se adunase parcă toată şcoala. Eram toţi dornici de aventură, căci pentru noi totul avea o aură hiperbolică, într-o lume şi într-o vreme când televizorul era mai degrabă obiect de mobilier în case, telefoanele fixe erau un lux, iar bicicletele o raritate.

Am urcat în tren, ne-am îmbulzit în cuşete şi aşteptam cu sufletul la gură smucitura ce ne dădea de înţeles că nimeni nu ne mai poate răpi bucuria călătoriei. Drumul a fost lung, cu numeroase opriri în gări cu denumiri pe care nu mi le mai amintesc, cu ameninţări din partea profesorilor atunci când agitaţia noastră prevestea că nu avem de gând să dormim. Spre dimineaţă, un nume scris cu litere negre pe o bucată de tablă mi-a rămas scrijelit din întâmplare pe retină: Huedin.

Apoi, m-am trezit în tabără, în camera cu paturi suprapuse şi baie la comun, în capătul holului. A venit seara, cu masa la cantină, cu hărmălaie, cu zgomot de tacâmuri, farfurii şi guguloaie de pâine aruncate de la unii la alţii. Urma o zi importantă, o zi pe care nu o intuiam că ar putea fi ultima din viaţa mea. M-am trezit devreme, cu noaptea în cap, imaginându-mi cum este să te bălăceşti într-un bazin cu apă termală, care nu putea fi decât plăcut, mult mai plăcut decât apa rece şi plină de clor a bazinului olimpic pe care îl vizitam mereu în oraşul meu natal. A, am uitat un detaliu, dacă îl pot numi aşa. Pe atunci, nu ştiam să înot. Dar cui îi păsa ? Aveam slipul pe mine, prosopul la îndemână şi un bazin cu podea înclinată. Am intrat. Căldură.  Plăcut, o senzaţie de relaxare şi de cufundare în lichidul amniotic cu tente verzui. Treptat, apa îmi ajunge la glezne, apoi la genunchi. Mă avânt mai departe, mă afund până la brâu, precum zmeul din poveste, prins în luptă dreaptă cu eroul. Apa mă acoperă acum până la gât. Mă opresc, instinctul de conservare îmi spune că nu e cazul să îmi forţez limitele. Înot câineşte, sau cel puţin aşa am impresia, căci tălpile zgârie permanent cimentul aspru de pe fundul bazinului. Revin spre apă mai adâncă. Fericirea este la apogeu. Apoi, de niciunde, apar doi copii mai mari, probabil din clasa a VII-a sau a VIII-a. Vor să mă ia cu forţa spre mijlocul piscinei, unde apa este adâncă şi neiertătoare. Le spun că nu ştiu să înot, ei par a fi surzi. M-au târât deja. Apoi, îmi dau drumul. Mâinile îmi alunecă, nu mă pot agăţa de ei, pielea lor pare unsă cu untură. Inima îmi bate nebuneşte, dau din mâni degeaba. Apa mă trage în jos, hulpavă, în burta flămândă. Apoi, se face linişte. Timpul pare a se fi oprit, conştiinţa atârnă suspendată, undeva deasupra mea. Asta simţi când mori ?

Cineva mă apasă pe piept. Apoi, zgomotele încep să revină în jurul meu. Tuşesc repetat, dar aerul nu îmi intră în plămâni. Apoi, lumina mă izbeşte, clipesc din reflex pentru a-mi apăra ochii de soare. Sunt pe mal. Profesorii însoţitori roiesc în jurul meu, cu priviri speriate şi gesturi mult prea ample, care îmi par ridicole. Undeva, în plan secund profesorul meu de sport întinde urechile celor doi elevi mai mari. Şi atunci, îmi dau seama că tocmai trecusem razant pe lângă a doua întâlnire cu moartea. Arunc o privire spre bazin şi mi se pare că sub ape tocmai s-a cufundat o lamă arcuită şi lucioasă.