FRACTALII

Aş fi vrut să scriu multe despre lucruri mărunte.  Am renunţat. Vreau însă să vorbesc despre toate cele care trec pe lângă noi neştiute, sub blestemul apucăturilor de zi cu zi, al uitării de sine şi de ceilalţi.

Amintirile…Îmi voi aminti de părinţii mei, de cât de mult am greşit judecându-i, privind doar defectele lor, văzând doar ceea ce nu au reuşit să fie, ceea ce nu au putut să îmi ofere, condamnând felul în care ei nu s-au putut ridica la înălţimea aşteptărilor mele. Faţă în faţă cu mine însumi, la vârsta maturităţii, a grijilor ce vin implacabil cu anii ce trec, înţeleg cum ei au făcut, în felul lor stângaci şi lipsit de pretenţii, ca eu să ajung om. Abia acum sunt în stare să recunosc cu adevărat că, fără ei, destinul meu ar fi putut fi altul, greşit şi distructiv. Abia acum le pot mulţumi că au ştiut, poate chiar fără să îşi dea seama, să îmi sădească în minte şi în suflet seminţele educaţiei şi principiilor care să mă ferească de drumurile lăturalnice ale vieţii. Abia acum ştiu că, plecat de acasă la o vârstă când viaţa întinde capcane celor slabi şi celor puternici deopotrivă, eu am ştiut încotro să merg datorită lor. Acum, când tâmplele încep să-mi încărunţească înainte de vreme, înţeleg că eu am ales să văd ceea ce nu a fost de ajuns şi să nu văd ceea ce a fost suficient. Abia acum ştiu că împăcarea cu mine nu va fi niciodată deplină până când ei nu vor afla că eu le sunt dator pentru ceea ce sunt. Îmi voi aminti că sunt şi eu părinte la rândul meu.  Am învăţat să nu repet greşelile altora, dar nu sunt sigur că voi şti când să nu le fac pe ale mele.

Iubirea…Iubirea nu mai este uneori de ajuns, atunci când nu ştii cum, dar mai ales când să o oferi. Rămâne închisă în temniţa sufletului, se veştejeşte şi moare cu fiecare zi. Ispita de a măslui măsura devine mai puternică decât sentimentul că relaţiile ar trebui să fie cât de cât echitabile. Principiul minimului efort se aplică şi în cazul iubirii. E mai uşor, mai comod să aştepţi să primeşti decât să oferi.

Dragostea…Ei bine, ea vine către noi atunci când suntem pregătiţi pentru ea. Sau, cel puţin, atunci când credem că este aşa. Zilele devin săptămâni, apoi luni, apoi ani. Timpul sapă nemilos, focul se domoleşte, apoi se stinge. Când uiţi să lupţi, se zice că ai pierdut. Ai pierdut lupta cu rutina, inima îţi împietreşte, mintea devine prea ocupată cu aparentele lucruri importante. Trezirea din amorţeală vine brusc, te ia pe nepregătite, nu te menajează, nu te iartă, nu te înţelege. Şi atunci ochii se deschid larg, înghiontiţi de gândurile ce îţi răpesc liniştea şi îţi fură bucuria de a fi.

Prietenia…Aici lucrurile se complică, mai ales când cei pe care îi crezi amici te dezamăgesc. Prieteni adevăraţi găseşti cât poţi să numeri pe degetele de la o mână, uneori chiar mai puţini.

Viaţa… devine un clişeu, din care nimeni nu vrea să iasă. Totul se transformă într-o succesiune invariabilă de activităţi mecanice, pe care le executăm fără a avea un cuvânt de spus. Se insinuează o repetiţie dulceagă, ce oferă iluzia siguranţei, dar ne răpeşte fărâma de imprevizibil care dă savoare. Iar viaţa trece al dracului de repede, până când ne trezim şi privim miraţi în urmă, întrebându-ne cum am ajuns prizonieri într-un corp vitregit de bătrâneţe şi sleit de boli. Iar bătrâneţea ne intră în trup pe furiş, ca o otravă ingerată treptat, pe care ajungi să nu o mai simţi. Brusc, te trezeşti prizonier în puşcăria pe care o ştii de atâta timp, dar pe care nu o mai recunoşti. Când tragem linie, rămânem inevitabil faţă în faţă cu noi înşine. Fără dubiu, moartea este o experienţă personală, individuală, pe care suntem obligaţi să o înfruntăm singuri.

Limbajul….stereotip, anost, cantonat în expresii auzite la alţii, folosite fără discernământ, până când cuvintele se golesc de conţinut şi rămân zorzoane ieftine a ceea ce cândva năştea un ecou în mintea şi sufletul celor din jur. Ne folosim de cuvinte, dar nu pentru a ne exterioriza, ci pentru a comunica fad, politicos până la epuizare, vulgar până la exasperare, fără a spune de fapt nimic. Limbajul a devenit şi el un act mecanic. Adevărul despre noi rămâne întemniţat, adânc îngropat în suflet, pentru a ne chinui în lipsa unei căi de a se elibera.

Oamenii…se schimbă mult prea repede. Eu m-am schimbat, nu mai sunt acelaşi. Acelaşi cu cine, mă întreb ? Am rămas cu frânturi de amintiri, cu fragmente dintr-un film de acum 15 sau 20 de ani, dar încercând să retrăiesc starea de atunci mă izbesc de un zid, pe care uitarea îl ridică grăbită.

Mă trezesc, merg la muncă, revin acasă, mă apuc de altă muncă, dorm, mă trezesc din nou. Rutina a învins.