PROFA’

Îmi place să spun poveşti, să înfăşor iţele şi să deşir întâmplări, deşi istorioarele mele pornesc mereu de la fărâma de adevăr a propriilor experienţe. A venit, poate, vremea să înşir povestea mea, a unui om care visa cândva vrute şi nevrute, o lume mai bună, triciclete, biciclete şi alte nebunii din mintea unui copil. Totul începe aşa: era o toamnă, una ca oricare alta, cu vânt enervant, ploi interminabile şi drumuri lungi pe lângă şiruri de castani cheliţi de frig. Să fi fost prin 1986, când timpul încă avea răbdare cu ceilalţi, dar mai ales cu mine. Iar toamna despre care vorbesc se ivise după o vară petrecută la ţară, pe uliţa plină de colb gros de o palmă, în care picioarele mi se afundau până la glezne. În arşiţa amiezii praful îmi frigea tălpile, îndemnându-mă să caut răcoarea casei bătrâneşti a bunicilor, cu camere al căror tavan părea să se termine în cer şi hârtie îngălbenită de soare la ferestre.

Pe drumul către şcoală, la acel început de octombrie, cârdurile de copii se scurgeau în voie, fiecare cu grijile sau nepăsarea lui. Eu, fără să ştiu că drumul acela era cel ce mă va face cândva, peste ani, profu’, trăisem deja vaga emoţie a epifaniei trecerii în clasa a V-a. Eram deja mare sau cel puţin asta îmi intrase în cap, comparându-mă cu un aer de superioritate cu ţâncii care-şi căutau piuind agitaţi învăţătoarea prin nesfârşita curte din spatele şcolii.

Aceea a fost toamna care mi-a schimbat destinul, deşi pe atunci habar nu aveam şi, la drept vorbind, nici nu-mi păsa de viitor, de trecut, de ursitoare care urzesc soarta, de tragedia greacă şi de alte bazaconii de aceeaşi speţă. Atunci s-a înfiripat o iubire ce mă va urmări până în clipa cea din urmă, o pasiune care mă va mistui până ce mosorul se va fi golit de aţă. Era prima mea întâlnire cu engleza, într-o istorie nici simplă, dar nici complicată, liniară şi cu final previzibil. Din noianul de materii, unele inutile, din vâltoarea de oameni, unii la fel de inutili precum disciplinele pe care le predau, dintre toate acestea engleza cea pătimaşă venea la braţ cu profa’. Şlapac Stela, printre puţinele nume care mi-au rămas înfipte în minte din şcoala mea generală înconjurată ca o puşcărie cu garduri înalte de plasă, cu cotloane mai întortocheate decât labirintul minotaurului, cu altarul prohibit al cancelariei, cu aura de mister ce învăluia acel locus mundi păzit de cerberul cu un singur cap al elevului din a opta.

Precum calul răpciugos din basme, mă hrăneam cu jăratecul limbii engleze, creşteam cu gândul la alte lumi, în timp ce doica bălană îmi susura în urechi cântecul sirenelor, trăgându-mă şiret de lângă catargul ştiinţelor exacte, care oricum erau aproximative şi indescifrabile în mintea mea. Anii treceau, profa’ ne livra subversiv reviste în engleză publicate, culmea, în U.R.S.S., iar eu o luasem agale pe o cărare fără întoarcere.

Şi tot într-o toamnă, ultima din şcoala generală, profa’ a plecat, fără explicaţii, fără motiv, fără urmă, fără rămas-bun. Se transferase la Constanţa, lăsându-mă să gust prima dezamăgire a unei iubiri destrămate din senin, după ce îmi deschisese uşa către viitor. Şi aşa am ajuns, la rândul meu, profu’. De engleză, se înţelege, nici nu se putea altfel. Saga mea încă se scrie, este undeva pe la jumătate, blocată între personaje mai mari sau mai mici. Firul narativ abia acum începe să se desfacă din ghemul încâlcit al devenirii mele ca om. Inevitabil, cei care trec prin viaţa noastră lasă urme, sădesc pasiuni, stârnesc dorinţa de a cunoaşte, ne îndrumă discret către adevărata vocaţie, ne ajută să ne găsim menirea. Acei oameni sunt profesorii mei, unii dintre ei, pentru că mulţi au fost doar slujbaşi mărunţi într-un sistem bolnav, în care se zbăteau lipsiţi de empatie,  pleoştiţi de plafonare, turtiţi iremediabil de greutatea mult prea mare a răspunderii morale pe care nu erau dispuşi să o accepte.

Povestea se apropie de final, cu încălecat de şa cu tot. Acum sunt şi eu profu’, în acelaşi sistem necrozat, încercând să le ofer elevilor mei ceea ce profa’ m-a învăţat: engleză şi suflet.