MAI ESTE MULT PÂNĂ DEPARTE

În învăţământ se prefigurează o nouă direcţie, o nouă abordare, o nouă viziune. Ştiu, sună anormal, utopic, în totală contradicţie cu realitatea pe care o ştim cu toţii. De fapt, aşa şi este. Moda simulărilor şi a simulacrelor promite să devină o corvoadă în plus atât pentru profesori, cât şi pentru elevi şi părinţi.

A trecut o lună şi jumătate de la celebra pseudo-evaluare la clasele a VIII-a, a XI-a şi a XII-a, considerată un dezastru naţional, şi intrăm deja în febra pregătirilor pentru simulările la clasele a II-a,  a IV-a şi a VI-a, căci până în luna mai nu mai este decât o aruncătură de băţ, cu o săptămână altfel şi o vacanţă pascală intercalate. Inevitabil, celebrele broşuri cu variante de subiecte au început să circule cu viteza luminii, în ideea îngrăşării porcului în ajun. Evident, exprimarea mult prea plastică vrea să scoată în evidenţă un neajuns major al conceperii acestor teste, pe modelul transdiciplinar bazat pe arii curriculare. Şi astfel apare prima mare problemă. Dacă la ciclul primar a fost implementat până la un punct acest tip de predare, la clasa a VI-a nici vorbă de aşa ceva. Separaţia disciplinelor în şcoală funcţionează mai eficient decât cea a puterilor în stat. Sunt curios cum vor reuşi să rezolve elevii subiectele, cel puţin la materiile care mă interesează în mod direct, respectiv Limba română şi Limba engleză, unde vor avea de răspuns la cerinţe absolut aberante, formulate în limba română pentru subiectele de limba engleză. Dacă luăm în calcul şi capacitatea limitată a copiilor de a face legături între materiile predate, chiar şi între cele conexe, prevăd că se conturează un nou fiasco în ceea ce priveşte rezultatele obţinute.

Asistăm la un paradox, în care copiii sunt obligaţi să se conformeze unor cerinţe impuse de sistem, când, de fapt, sistemul ar trebui regândit şi remodelat după nevoile lor, în atât de mult trâmbiţata şcoală centrată pe elev. Aceste noi evaluări, concepute pe tiparul deja contestatelor teste PISA, nu ţin cont de două implicaţii majore. Pe de o parte, nu ştiu dacă cineva a luat în calcul impactul şi efectele psihologice, dar nu m-ar mira să avem în curând teste de acest gen şi la grădiniţă. Pe de altă parte, rămâne în atenţie faptul că elevilor li se predă după un anumit model şi sunt evaluaţi după alte criterii, ceea ce îi scoate în afara tiparelor în care sunt obişnuiţi să raţioneze. Rezultatul acestei discrepanţe poate fi intuit de pe acum. În plus, aceste evaluări sunt lipsite de miză, iar elevii îşi pierd motivaţia ştiind că notele nu sunt trecute oricum în catalog.

Spuneam în articolul precedent că şcoala a devenit un tăvălug, care nivelează elevii şi ucide prematur creativitatea. Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns, modelele pe care le adoptăm sunt deja perimate în occident, iar noi ne dovedim, încă o dată, anacronici în aplicarea politicilor educaţionale.

Şi, pentru că tot vorbeam despre simulări şi examene, vreau să discut tangenţial şi despre o carte scrisă de Pasi Sahlberg despre sistemul educaţional din Finlanda. Sahlberg spune în „Lecţii finlandeze” că cel mai mare duşman al creativităţii este standardizarea şi că profesorii determină calitatea educaţiei. Dacă luăm drept axiomatice afirmaţiile lui Sahlberg, constatăm că învăţământul românesc rămâne corigent la ambele puncte.

Principiile de bază promovate în şcoala finlandeză sunt colaborarea, personalizarea, responsabilitatea bazată pe încredere reciprocă şi obiectivitatea. Comparând cu ceea ce se întâmplă în sistemul educaţional românesc, înţelegem că ne aflăm la poli diametral opuşi şi că rămânem copiii săraci ai Uniunii Europene, cu nasul turtit pe vitrina cu dulciuri a educaţiei finlandeze.