GÂNDURI RĂZLEŢE

Trăiesc zile interminabile, care mă sleiesc de puteri, mă doboară şi mă devorează. Sunt zile când tot ce îmi doresc este binecuvântarea nopţii şi a somnului fără vise. Adesea, nici nu am timp să mă gâdesc la ceea ce simt, la ceea ce vreau, la faptul că mai sunt o fiinţă umană, la iluzoria şi trecătoarea stare de bine, adesea confundată cu fericirea,

Din când în când, din tumultul acestui tăvălug se aud vocile celor plecaţi în lumea celor drepţi, care-mi amintesc de viermele biruitor, de lemnul putred şi pământul jilav, de eternitatea care aşteaptă îngăduitoare, fără a se grăbi, fără a spera.

Uneori, mă încăpăţânez să găsesc perenitatea în tot ce mă înconjoară, în sentimentele oamenilor, în starea de fapt a lucrurilor, în ceea ce sunt. Din această zbatere se naşte un hău fără capăt, care îmi răscoleşte liniştea, îmi scrijeleşte răni adânci în suflet, îmi răpeşte tihna somnului, îmi fură bucuria de a fi.

În paradigma efemeră a existenţei nimic nu durează la nesfârşit, oricât am dori. Anotimpurile se succed implacabile, anii trec peste noi, oamenii din viaţa noastră vin şi pleacă, iubirea se naşte, creşte si se autodevorează, obiectele se uzează, se strică si devin inutile. În acest spectacol trecător, eu încă mai caut acea clipă când îi pot cere timpului să rămână pe loc, încă aştept ceea ce nimeni nu-mi poate da, încă mai cred în basmele copilăriei, în exuberanţa tinereţii, în înţelepciunea bătrâneţii, în bunătatea oamenilor, în puterea de a ierta şi a cere iertare, aşteptând mântuirea de egoism, nepăsare, neîncredere, răutate, pizmă şi lăcomie.

Când sublimarea concretului devine o idee mult prea îndepărtată, nu îmi rămâne decât să accept povara fiinţei şi să merg mai departe, sperând că pe drumul meu, în călătoria către niciunde, suferinţa va obosi şi va rămâne în urmă, până când se va pierde de mine.

Şi toate se întâmplă în răstimpul unei clipe din veşnicia conştiinţei, dacă aşa ceva va fi existând.