POVESTE DE IARNĂ

Anotimpurile trec fără să le luăm în seamă, fără le vedem frumuseţea, fără să ne desprindem niciodată de blestemul momentului prezent. Uneori, ne permitem scurte clipe de retrospecţie, în care ne dăm seama că a mai trecut încă o etapă a vieţii, că nu mai suntem la fel, că ne păcălim pe noi înşine atunci când ne spunem că urmează mereu o altă zi. Privim întotdeauna cu nostalgie către trecut şi regretăm lucrurile pe care nu le-am făcut la timpul lor, căci nu se vor mai întoarce niciodată. Sunt iremediabil pierdute.

Un plăpând grăunte de grâu a răsărit în plină primăvară, s-a copt şi va rodi către toamnă. Când viscolul va şuiera peste câmpia stearpă , se va ascunde din nou în pământul din care s-a născut, va căuta din nou binecuvântarea uitării de sine şi de toate, va visa că totul nu este decât un vis. Ce simplu poate fi închisă viaţa unui om în povestea unui simplu bob de grâu. Din ţărână ne trezim la viaţă, ca să ajungem tot ţărână. Mama tuturor celor vii ne aşteaptă răbdătoare cu braţele deschise, primitoare, pentru o ultimă îmbrăţişare. Pântecul ei cald şi protector ne va ocroti până la sfârşitul timpului. Venim de niciunde şi plecăm către nicăieri, fără să aflăm vreodată care este menirea noastră. Iar între aceste două momente de răscruce, cele mai importante ale existenţei noastre, ne permitem un răgaz în care să ne bucurăm de soare, de lumină, de ploaie, de nori, de iubire, de zâmbetul unui copil. Avem timp să ne întristăm, să suferim, să ne doară existenţa.

Am răsărit primăvara, am încolţit în ţărâna vieţii şi am ieşit în lumina dimineţii. Am urmat fără voia mea toate legile nescrise ale firii şi am crescut, cu ochii ridicaţi către cer, visând să pot atinge stelele. Am mers pe cărările bătute de alţii înaintea mea, încercând să învăţ din propriile greşeli şi să calc pe drumuri descoperite de mine. Am crescut drept, fără să simt greutatea grijilor care încovoiaseră spicele mai bătrâne din jurul meu. M-am bucurat de soare şi am trăit copilăria cu dezinvoltura pe care doar un copil o poate avea. Din tot ce a fost şi nu va mai fi niciodată, ea singură a trecut ca  o ploaie de vară, intensă şi scurtă, ce nu-mi va mai hrăni niciodată spiritul însetat.

Acum, în plină vară, îmi amintesc, când şi când, răcoarea dimineţilor când încă eram verde. În arşiţa vieţii, am început să mă coc, să dau roade. Spicul meu este bogat şi plin de poveţele auzite de la alţii, o înţelepciune ce nu vrea să fie dată uitării. Din când în când, mă aplec până la pământ în bătaia vântului, apăsat de anii ce au scrijelit răni adânci în suflet. Mă tem că mă voi frânge şi voi rămâne acolo, jos. Mă lupt să stau drept printre spicele celorlalţi, să uit că există păsări de pradă şi molime care îmbolnăvesc iremediabil fiinţa. Sufăr pentru mine şi pentru ceilalţi, plâng pentru mine şi ceilalţi. Mă doare timpul ce se scurge către matca sa, mă sufocă destinul care merge înainte, nemilos şi implacabil.

Vara mea este pe sfârşite. Voi savura fiecare anotimp al vieţii, îl voi sorbi cu setea călătorului pierdut în deşertul nepăsării şi al răutăţii oamenilor. Voi păstra în amintiri tot ce a fost bun şi voi încerca să uit ce a fost rău. În fiecare zi, voi adăuga, bob cu bob, câte ceva în spicul înţelepciunii. Când va sosi toamna, fruntea îmi va fi plină de gânduri, iar timpul îşi va fi croit cărări adânci pe faţă. Tâmplele îmi vor fi ninse, la fel cum piscurile munţilor anunţă din timp sosirea iernii. Toate anotimpurile mele îşi vor fi văzut nestingherite de drumul lor, dinainte ştiut. Bătrâneţea va veni cu viscol de gânduri şi lupi care urlă la lună. Amintirile se vor răsuci de pe fus, regretele vor dori să fie băgate în seamă. Voi privi cu nostalgie spicele tinere care au răsărit din mine şi care, la rândul lor, vor naşte alte şi alte spice. Iar eu mă voi întoarce de unde am plecat, visând că trecerea mea pe acest tărâm a lăsat urme.