POVESTE DE CRĂCIUN

Se apropie sărbătorile. Toată lumea aşteaptă nerăbdătoare tăvălugul zilelor libere, de parcă zilele au intrat în sac, de parcă este prima dată când vine Crăciunul, de parcă este ultimul an nou ce mai poate fi sărbătorit. Toată lumea intră în stază pentru o vreme, oraşul devine pustiu, pe străzi mai aleargă câţiva câini rătăciţi.

În 2012, toţi aşteptau cu înfrigurare, la propriu şi la figurat, sfârşitul lumii. Nu a venit, a mai trecut un an, nimeni nu se mai gândeşte serios la acel balon de săpun umflat cu forţa în mass-media. Şi, uşor, fără să ne dăm seama, timpul a trecut pe lângă noi şi peste noi.

Febra cumpărăturilor stă să izbucnească din nou. Cumpărăm orice, nu mai contează ce, nu mai contează cu ce, nu mai contează cât, cu o frenezie ce pare să umbrească raţiunea. Căci, ca o adevărată societate capitalistă de consum, ne- am obişnuit rapid să luăm totul de-a gata. Este mai comod, e mai rapid, e mai convenabil, e mai aproape de un automatism menit să ne transforme în mici roboţi.

Priveam azi un reportaj la televizor. Tradiţiile culinare de Crăciun aduse în piaţă, în stradă, oameni care cumpărau carne, cârnaţi, tobă, caltaboş, măcelari care tranşau porcul sub ochii uimiţi ai trecătorilor, gospodine ce umpleau cu sârg cârnaţi. Şi, pentru o clipă, mi-am amintit tot acel ritual al sacrificării porcului, la care participam cu o bucurie inexplicabilă pe când eram copil. Încă mai simt mirosul de paie şi şorici ars, crucea însemnată pe fruntea porcului, mila ce se citea în ochii tatălui meu pentru animalul căruia îi pusese nume, aburul de ţuică fiartă. Ţin minte cum înveleam porcul cu pătură, pentru ca şoriciul să fie mai fraged,cum animalul devenea treptat muşchiuleţi, şunculiţe, cârnaţi lăsaţi la zvântat sub streaşina casei, untură topită strânsă în borcane. Totul era făcut în casă, totul era gătit cu pasiune, cu pricepere, cu dragoste. Erau momente magice, irepetabile, ce par acum desprinse din alte vremuri, din altă viaţă. Căci, privind în urmă, îmi dau seama că, pe măsură ce anii au trecut peste mine, am pierdut multe din acele clipe unice care îmi făceau existenţa o stare de bine perpetuă. Mi-au rămas vii în amintire momentele de referinţă în care familia devenea un univers în sine, în care ne adunam toţi, părinţii, eu, fratele meu, unchii, mătuşile, verii.

Încă văd cu ochii minţii aluatul pregătit pentru pâine, frământat cu încăpăţânare de mama, până când era mulţumită de consistenţa şi culoarea lui. În nări îmi pătrunde mirosul de prăjituri coapte, de cozonac aburind, proaspăt făcut, de friptură, de murături pregătite după reţete doar de tata ştiute.

Încă mai am vie imaginea bradului frumos împodobit, pe mine, aşteptându-l până noaptea târziu pe Moş Crăciun, cadourile apărute ca prin minune dimineaţa,dezamăgirea mea că iarăşi m-a luat somnul înainte ca Moşul să apară.

Mă gândesc acum, la vârsta maturităţii, când am la rândul meu copii, dacă nu cumva le răpesc din acele bucurii simple ale copilăriei mele. Încerc, atât cât pot, să le ofer măcar o parte din ceea ce eu am trăit. Nu ştiu de ce, dar colindele nu mi se mai par autentice, mesele îmbelşugate nu mai au farmecul de odinioară, lumea este prea grăbită, prea afundată în goana după nimic, oamenii prea ocupaţi cu osândirea portofelelor.

Îmi doresc un Crăciun ca altădată, cu zăpadă, cu ger, cu portocalele mult dorite, cu bananele verzi, lăsate la copt pe sobă. Îmi doresc, în nostalgia mea, să mai fiu pentru o zi copil, să uit de griji, de stres, de muncă, să mă mulţumesc cu puţin şi să fiu fericit fără să caut un motiv.