ŢARA LIDERILOR INFORMALI ŞI DELIRUL PUTERII

După 14 ani, mai buni sau mai răi, în sistemul de educaţie, credeam că mi-a fost dat să văd cam tot ce se poate vedea, să trăiesc toate situaţiile ridicole şi absurde posibile şi, ca atare, nimic să nu mă mai surprindă.

Ca diriginte, am învăţat că ar fi ideal să numesc liderul formal al clasei din rândul liderilor informali, pe care grupul îi acceptă ca atare şi cărora le recunoaşte implicit autoritatea. Din păcate, realitatea mă convinge, dacă mai era nevoie, că ceea ce încercăm să construim în şcoală este profund şi temeinic contrazis de realitatea societăţii în care trăim. Este tot mai clar că există o sciziune uriaşă între aptitudinile şi atitudinile pe care încercăm să le formăm la elevii noştri şi deprinderile necesare pentru a supravieţui în România zilelor noastre, în care, cu foarte mici excepţii, liderii sunt exclusiv formali, impuşi cu forţa, prin distragerea atenţiei sau prin manipulare.

Am moştenit de pe vremea comunismului tare sociale care se încăpăţânează să se perpetueze, ne-am ales cu apucături ce s-au înfipt adânc în subconştientul colectiv, am schimbat doar forma, nu şi fondul. Cultul personalităţii încă răzbate dinspre trecut, dacă nu la nivel de orânduire socială, cel puţin la nivelul mentalităţii individuale. Funcţiile sunt încă momeala ideală pentru a orbi conştiinţa şi principiile, oamenii încă se visează lipiţi pe vecie de un scaun sus-pus, fiecare vrea să devină un şef mai mare sau mai mic, după facultăţi, cum ar zice un personaj din „Moromeţii”.

Iar când puterea, sub orice formă de manifestare, devine scop în sine, mai este doar un pas până la germinarea ideii că sistemul, oricare ar fi el, se va prăbuşi în lipsa celor îmbătaţi de cântecul sirenelor şi de aerul rarefiat din sferele înalte. Ajunşi brusc în vârful piramidei, liderii făcuţi, nu născuţi, încep să creadă că au dreptul de a decide discreţionar asupra destinelor celorlalţi. Treptat, dezvoltă un ciudat simţ al proprietăţii, în care instituţiile publice se confundă cu domeniul privat. Uită rapid de unde au plecat, uită să fie oameni, uită că ceilalţi sunt oameni, uită că demnitatea nu este covor pe care să te ştergi cu bocancii. Oamenii în toată firea sunt trataţi precum copiii neascultători, puşi pe rele şi indisciplinaţi, care merită din plin o muştruluială straşnică, menită să le bage minţile în cap. Toţi ceilalţi devin nişte maşinării care trebuie să execute, să se supună şi să funcţioneze ireproşabil după un plan prestabilit. Schimbarea de perspectivă este radicală, iar defectele subalternilor capătă dimensiuni hiperbolice, în timp ce calităţile primesc sufixe diminutivale.

Şefia a rămas boală naţională. O vedem pe viu, la simplul funcţionar public greţos de la ghişeu, la paznicul semianalfabet din supermarket, la banalul purtătorul de caschetă care te opreşte fără motiv în trafic, la asistenta sclifosită şi  plictisită, la medicul care te tratează cu indiferenţă, la directorul de şcoală, la vârful ierarhiei. Puterea şi iluzia că ea este pentru totdeauna le ia minţile oamenilor, îi fac să se creadă deasupra tututor, îi smulg cu forcepsul de pe postamentul legăturii cu realitatea şi îi aruncă într-o lume abstractă şi suprarealistă. Şi astfel se ajunge la etapa în care delirul puterii naşte psihoze naţionale. Devenim, pe zi ce trece, paranoici. Vedem corupţie şi corupţi chiar şi acolo unde nu există. Din cauza unor derapaje izolate, ajungem să-i considerăm pe toţi infractori până la proba contrarie. Asupra tuturor planează prezumţia de vinovăţie. Mai întâi emitem sentinţe şi abia după aceea judecăm, ca în fabule. Turbată după senzaţional, presa a ajuns din câinele de pază al democraţiei un biet maidanez jegărit, care aleargă cu limba scoasă de un cot după resturi suculente. Scandalul devine indice de rating pentru televiziuni. România se transformă, încet şi sigur, într-un ospiciu în aer liber, plin de sociopaţi cu drept de liberă practică.