TOTUL DESPRE NIMIC

„Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Aş fi vrut să scriu despre multe lucruri săptămâna aceasta. Aş fi scris despre ciocoii vechi şi noi, cu dedicaţie, prolog şi epilog. Aş fi vorbit despre apucături din vremuri de demult, ce încă nu au dispărut, ba chiar înfloresc în prag de iarnă. Aş fi meşterit din cuvinte o întreagă poveste, cu personaje diverse şi alese pe sprânceană, aş fi narat despre oameni negri la suflet, despre infantilismul perpetuat până la vârsta maturităţii, despre politeţea de complezenţă, menită să ascundă gânduri meschine. Aş fi vrut, mai mult decât orice, să vorbesc despre câini care mor de drum lung şi deontologi care mor de grija altora, despre veşnica mâncătorie din părţile dorsale din veşnica Românie, despre întâlnirea nefastă dintre nesimţire, prostie şi laşitate, despre fiinţe penibile, despre satisfacţia bolnavă a răului făcut până la capăt.

Mi-aş fi dorit să scriu despre demnitatea umană confundată cu preşul de la uşă, despre delirul puterii, despre oameni care vor să-i educe pe alţii, dar au eşuat în a se educa pe ei înşişi, despre urechi plecate la cleveteală, despre atitudinea de preşcolar a indivizilor ajunşi la vârsta tâmplelor încărunţite, despre nevertebrate cu pretenţii de antropoide înzestrate cu conştiinţă, despre cloaca în care intru zilnic şi din care încerc să ies mereu cu sufletul neîntinat, despre oameni care nu au ce face cu viaţa lor şi găsesc că este mai interesant să se ocupe de vieţile altora.

Aş fi vrut să pun pe tapet şi pe rol oameni care au impresia că stau drept şi judecă tot drept, aş fi dorit să spun că încă mai există caracter, principii şi curaj, că răzbunarea e arma ştim noi cui, că raţiunea are câştig de cauză în faţa deciziilor luate cu o inimă împietrită, că bunătatea nu a murit, că a fi om este încă o calitate, că bârna din propriul ochi e mai evidentă decât paiul din ochiul altuia. Aş fi vrut să spun că oamenii sunt previzibili, mai ales când îi macină propriile frustrări şi când au impresia că lumea ar sta în loc fără ei.

Apoi, m-am gândit că toate aceste nimicuri nu merită nici măcar o propoziţie, fie ea şi simplă, cu un banal subiect şi un amărât de predicat. Ar fi o risipă inutilă de cuvinte, de timp şi de energie. De data aceasta, mă declar învins şi las mârlănia să-şi ia cuvenita fleică. Aşadar, azi nu am scris nimic. Ce ar putea fi de spus despre metehne ce ne înconjoară în fiecare zi, la tot pasul ?