Sunt în concediu. Merg în vacanţă pe meleagurile natale, în Dobrogea mea zbicită de vânt, cu unduire uitată de dealuri şi văi, cu turci, tătari, aromâni, cu praf şi căsuţe de chirpici, strivite parcă de bolta prea grea a cerului. Au trecut 15 ani de când am plecat de aici, 15 ani de dezrădăcinare, de îndelungi şi zadarnice încercări de a recâştiga sentimentul că pot fi acasă în altă parte. Privesc marea, urmăresc locul acela depărtat, unde graniţa dintre apă şi văzduh se estompează. Nu-mi place să stau aiurea pe plajă, să îmi agresez epiderma, nu mi-a plăcut niciodată, de când eram mic. Dar apa mă strigă, mă îmbie să mă înfrunt cu ea, mă provoacă să-i arăt că încă mai ştiu să înot ca în adolescenţă. Abia acum îmi dau seama ce îmi lipseşte cu adevărat, abia acum ştiu că locurile unde am crescut mă cheamă tainic înapoi.
Revăd zone rămase vii în amintirea mea, reîntâlnesc oameni pe care îi cunosc de o viaţă. Nimic nu mai este la fel, deşi sper an de an să găsesc totul aşa cum era cândva. Brusc, înţeleg că nu mai sunt acasă nici aici. Pământul din care m-am smuls cu greu nu mă mai cunoaşte, rădăcinile mele zac atârnate.
S-au perindat atâţia ani peste mine. În zadar. Incertitudinea mă roade, poteca nu mai pare atât de dreaptă, căile inimii nu sunt mereu aceleaşi cu drumul aşternut la picioare de destin. Sau poate este vorba doar de alegerile pe care le facem.
Privesc în urmă. M-am smuls din cursul firesc al vieţii de aici. Privesc înainte. În zări se aşterne ceaţa. Plutesc în derivă. Eu sunt acasă nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Alegeti-va cu grija cuvintele. Imi rezerv dreptul sa sterg comentariile cu limbaj ofensator.