TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA (I)

Era prin vara lui ’86, iar destinul mă pândea după colţ, aşteptând să calc inconştient în laţul întins din timp. Dar ce spun eu, căci soarta cea scrisă în frunte nu poate fi citită la nouă ani, iar literele scrijelite de ursitoare la naşterea mea nu le voi desluşi niciodată. Şi-n vara aceea, ca în toate celelalte de când mă ştiam, sălăşluiam pe la ţară, cu bunicii pe post de părinţi, ars de dorul de a merge în plimbări lungi cât o zi cu camionul tatălui meu. Ehei, ce de amintiri am din acel Saviem obosit, cu miros de motorină impregnat în scaune, cu sunetul sincopat al motorului diesel, ce îmi era de multe ori cântec de leagăn. Uneori, sau de cele mai multe ori, adormeam chircit între scaune, în zumzăitul neschimbat al maşinii. Iar tatăl meu, din motive pe care nu le înţeleg nici acum, mă lua cu el, îmi înţelegea binevoitor dorinţa mea masochistă de a îndura căldura infernală din cabină, curentul enervant al geamului permanent deschis şi trezirea cu noaptea în cap, doar ca să nu ratez momentul când el pleca spre autobază.

În dimineaţa aceea însă, obosit de joaca din ziua de dinainte, am dormit suficient cât să îmi scape printre degete clipa inevitabilă a miorlăielii şi a iubirii paterne care cedează implacabil în faţa voinţei unui copil. Poate că era mai bine aşa, poate că întâlnirea cu moartea nu trebuia să aibă loc atunci. Dar destinul o ia de multe ori pe căi ocolite, fără însă a se abate de la scopul său. Aşa se face că, în timp ce eu şi vărul meu meşteream la o bicicletă numai bună de aruncat, am auzit icniturile şi scrâșnetul metalic al mersului legănat de gropi al unui camion. Tatăl meu venea spre casa bunicii să ia mai ştiu eu ce uitase, probabil o roată de rezervă tocită până la pingele.

Şi iată că mi se ivise ocazia ratată dimineaţa. Era clar că acum urma să mă îmbarc în aventura pe care o aşteptam zi de zi, a plimbării pe câmpuri întinse, cu zgâit prelungit la combinele care treierau grâul, cu urcat pe cabină pentru a vedea cum se umple bena, cu tăvălit printre boabele de grâu, cu nişte roşii şi brânză mâncate cu mâinile pline de praf, cu apa scoasă din fântâna de la capătul satului, cu seara binefăcătoare, în care mă întorceam acasă vorbind verzi şi uscate cu tatăl meu, pe care oboseala de peste zi îl transforma într-un automat de oferit răspunsuri la toate întrebările mele despre lună şi stele.

Numai că, în acea zi, spre uimirea mea, poarta către fericire mi-a fost închisă. Nu putea să mă ia cu el, avea de făcut un drum lung din care urma să revină abia a doua zi. Dezamăgirea unui copil este însă un lucru periculos, mai ales pentru el însuşi, căci ideile prosteşti roiesc în mintea necoaptă. Aşa am ajuns să folosesc toate tertipurile de care eram capabil pentru a-mi convinge vărul că puteam să ne bucurăm de mult aşteptata drumeţie motorizată chiar dacă autoritatea paternă îmi tăiase elanul în câteva vorbe. Când dracul nu doarme şi te împinge la rele, mintea merge ca unsă. Fără prea multe discuţii, găsesc locul ideal unde să ne putem căţăra pentru călătoria către infinit, fără a fi văzuţi de nimeni. Din două mişcări, ajungem amândoi, şi eu şi vărul meu, sub camion, ne agăţăm cu grijă de şasiul maşinii, înfigem fundurile în una dintre traverse şi picioarele în traversa opusă şi rânjim unul la altul mulţumiţi că am reuşit ceea ce ne-am propus.

Tata îşi termină ce avea de făcut şi, precaut, ne caută în bena maşinii. Pesemne că ştia ce îmi poate pielea şi se aştepta să-i fac surprize. Ne caută şi în cabină. Mă strigă. Noi, nici gând să scoatem o şoaptă. Apoi, auzim motorul pornind răguşit şi camionul începe să se mişte ca un om bătrân, văitându-se din toate încheieturile. Privesc fascinat mişcarea circulară a celor patru roţi din spate şi pietrele zburând din pneuri. Drumul plin de gropi îmi zdruncină creierii, iar praful începe să se ridice uşor spre noi. Îmi trag tricoul murdar peste nas şi-i fac semn vărului meu să îmi urmeze exemplul. Ne mai zgâlţâim de câteva ori, apoi, cu o smucitură scurtă, camionul iese la asfalt. Fericire maximă. Planul meu fusese impecabil gândit şi executat. În urechi îmi răsună huruitul metalic al punţii motoare, în timp ce maşina prinde viteză. Apoi, uşor, începe să frâneze, după care opreşte complet. Cât să fi mers aşa ? Probabil vreo doi kilometri. Timpul pare să treacă altfel când întărâţi destinul, ca pe un câine pe care-l enervezi cu băţul din spatele gardului. Cel care era în maşină cu tata îl rugase să oprească la Alimentara din sat să îşi ia ţigări. De niciunde, aud vocea hârşită a unei babe, strigând către tata: „Măi omule, vezi că ai doi draci de copchii băgaţi sub maşină”. Cerberul întrupat sub pielea scofâlcită a babei părea decis să nu ne primească în infern. Nu îmi era scris să mor în acea zi. Aud uşa deschizându-se, tata coboară, se apropie şi ne vede făcând numărul de echilibristică sub camion. Nu m-a bătut. Nici măcar nu m-a certat. Inexplicabil de calm, ne-a trimis înapoi, acasă la bunică-mea.

După mulţi ani, când devenisem deja om în toată firea, am aflat şi restul poveştii, cu drumul de pământ care urca peste deal şi pe care urma să plece, care ar fi însemnat pentru mine şi vărul meu o moarte sigură, prin sufocare sau călcaţi de roţile camionului. Tot după mulţi ani, tata a găsit puterea de a-mi spune că, în acea zi, după ce ne-a găsit, a fost incapabil să mai facă ceva, pentru că gândurile îi fugeau permanent la tragedia ce putea să ne distrugă familia. Iar eu am înţeles abia atunci că prima mea întâlnire cu moartea a fost doar un salut reciproc de la distanţă, în care ne-am privit în ochi aşa cum o fac doi prieteni vechi. A fluturat coasa amical, luându-şi rămas-bun până la următoarea întâlnire. Care urma să se întâmple mai curând decât îmi imaginam eu sau decât spera Ea.