TRAFIC DE… IDEI

Să vă spun o poveste, dacă îmi este îngăduit. Am avut parte de o săptămână agitată, la muncă, acasă, dar mai ales pe stradă. Istorioara ce urmează este definitorie şi simptomatică pentru ceea ce se întâmplă atunci când, ca orice om, încerci să mergi pe trotuar sau pe stradă, cu propriile picioare sau cu picioarele pe pedalele maşinii.

A fost odată, ca niciodată (şi, sincer, nici nu mi-aş dori să mai fie şi altă dată) o trecere de pietoni, pe un bulevard (înnobilare oferită pe nedrept, căci este doar o banală stradă, obosită şi peticită) o trecere de pietoni marcată corespunzător pe asfalt, străjuită de două falnice indicatoare şi luminată la minte de două semafoare. Şi, cum se întâmplă, un pieton (adică eu, autor şi narator) aşteaptă cuminte, în lumina zgârcită a amurgului, să se facă mult aşteptata şi epifanica undă verde. Iar ea, unda verde, nu stă prea mult pe gânduri. Pietonul nostru trece, fără să-şi aducă aminte că, simbolic vorbind, orice spaţiu care presupune o traversare este o limită între două lumi, în cazul de faţă cea a celor vii şi posibila lume a celor ce dorm somnul de veci. Undeva, pe la jumătatea drumului, apare fiara rea, cu patru roţi, care scoate flăcări pe dos şi mârâie pe bot, gata să treacă peste eroul nostru neiniţiat. Ca în orice basm, eroul are un moment de inspiraţie supranaturală (sau poate doar noroc chior) şi se opreşte, fără a face pasul fatal. Iar fiara, cu o altă fiară în ea, opreşte, geamul se coboară, iar patrupedul înghesuit între volan şi scaun începe să latre, cu iz de înjurături, trimiteri la starea de increat şi referinţe sexuale.  Cum în basme firul narativ nu se desfăşoară ca în povestea noastră, eroul rămâne mai întâi consternat, apoi uimit şi, în final, enervat. Îi bate obrazul hidrei cu şapte capete, dar fără pic de minte, şi îi arată pe malul opus al Styxului de asfalt un personaj verde de ciudă, ce mimează că merge. Geamul se ridică, bovina apasă cu copita pe acceleraţie şi pleacă mai departe, căutând alte şi alte victime.

A mai fost odată, dar nu ca altă dată, o maşină albă, cu un om negru la suflet la volan. Şi se făcea că maşina mergea pe unde omul negru o ducea, adică pe o cărare îngustă, pe unde loc nu mai era decât pe un sens. Iar omul nostru negru vede un alt om, pe care evident îl cunoaşte, şi opreşte calul alb în mijlocul cărării. Deschide uşa, descalecă pe pe caii putere şi se duce să schimbe o vorbă-două cu cel de pe trotuar, că de, poate nu se mai văzuseră de mult timp. Numai că, între timp, pe aceeaşi cărare voiau să mai treacă şi alţii, dar pe unde, căci cele două vorbe se transformaseră deja în aduceri aminte şi rememorări lungi cât o viaţă. Iar cei ce aşteptau să treacă au început să apese ostentativ pe claxonul din dotare, ca să le scurteze discuţia. Omul negru se uită nedumerit, apoi începe să se lumineze de ce unii fac atât de multă zarvă. Îşi termină conversaţia, şi trece mai duios decât Anastasia, ca într-o scenă filmată cu încetinitorul, nu înainte de a-i apostrofa pe claxonaci: „Ce-aveţi, bă, de vă grăbiţi aşa ?”

Pe când se potcovea puricele, adică în România zilele noastre, se zice c-ar fi fost o uliţă ce venea cândva de la o mare fierărie, acum rămasă oale şi ulcele. Şi-n capăt de uliţă, o benzinărie. Iar lângă benzinărie, un semafor, din întâmplare tricolor. Plecând Harap-Alb de la amintitul semafor, pe direcţia înainte, nu pe cărări ocolite, se trezi cu o mare şi luxoasă trăsură peste el, căci vizitiul nu auzise în viaţa lui de prioritatea de dreapta, el fiind cu orientări de stânga. Au urmat, desigur, episodul iniţierii lui Harap-Alb prin limbaj sacru (prin trimiterea la cele sfinte) şi dilema privitoare la galbenii daţi de birjar stăpânirii pentru a putea înhăma legal caii la trăsură. Şi cum repetitio mater studiorum est, iar istoria revine la intervale regulate, acelaşi episod desprins din filme de coşmar, nu din poveşti cu zâne, are loc de mai multe ori, în zile şi timpuri diferite, până când Harap-Alb se învaţă minte şi îşi dă seama că pe tărâmul zgripţuroaicei poţi muri liniştit cu dreptatea în braţe.

Ar mai fi de spus multe alte istorioare, cu zmei la volan, cu oameni obişnuiţi, cu morţi, cu vii care primesc pedepse cu suspendare, cu ziarişti care doboară eroi de pe cai cu două roţi, cu soţii de politicieni care distrug echilibrul cosmic al unor familii şi scapă basma curată, cu spâni burtoşi care înving, cu balauri care nu se aleg cu capetele tăiate, cu măscărici care derapează şi vai de cap unde nu-i cap,  cu multe şi neştiute.  Mai este o poveste despre traficul dintr-o ţară aflată peste şapte mări şi şapte zări, departe de lumea civilizată, în care binele nu învinge niciodată, în care legea este o glumă proastă, în care finalul cu o mare şi gogonată minciună este cât se poate de adevărat.

Dar cum poveştile au şi un tâlc, mă gândesc că întotdeauna există ceva de învăţat din ele. Lăsând la o parte aspectul moralizator (că doar de mitocănie, prostie, nepăsare şi nesimţire nu o să se vindece niciodată ţara aceasta), trecem la partea de învăţăminte bătrâneşti, care asigură o viaţă lungă, liniştită şi vegetativă.

Nu mai traversaţi oameni buni pe trecerea de pietoni şi nici în ruptul capului când este verde la semafor. Asta dacă mai vreţi să ajungeţi să spuneţi poveşti nepoţilor. Toţi ştim că în România se traversează pe unde vrei, când ai chef, cum vrei. Dacă eşti regulamentar, eşti mort.

În prostia lor, unii dau involuntar sfaturi bune. În definitiv, în poveşti, ca şi în viaţa reală, e nevoie şi de astfel de personaje. Nu vă mai grăbiţi atât, fiindcă deveniţi stresaţi, stresul generează probleme cardiace, medicamentele sunt scumpe, medicii şi mai scumpi, infarctul e sport naţional, decesele sunt la ordinea zilei, populaţia în continuă scădere.

Fie că sunteţi pietoni, fie că sunteţi la volan, e musai să mai ţineţi cont şi de oamenii din jurul vostru. Nu de alta, dar fie vă enervaţi inutil, fie nu rezolvaţi nimic. Există liber arbitru. Alegeţi ce variantă doriţi.

Şi nu uitaţi, beţi cel puţin doi litri de apă zilnic. Nu se ştie niciodată când veţi avea nevoie de hidratare după o traversare regulamentară, iar prin spitale nu prea mai există perfuzii. În plus, nu vă faceţi sânge rău inutil. Nu mai există suficienţi donatori şi oricum o transfuzie este mai riscantă decât un salt în gol în traficul de basm din ţara de nicăieri.