FIRUL ÎN PATRU- DISCUŢII CU PEREŢII

Cel mai greu este să lucrezi cu oamenii, mai ales când ai de-a face cu indivizi şi individualităţi de larg consum care trăiesc cu/pentru impresia că au dreptate indiferent ce ar spune. Şi mai greu de digerat este acea clipă inefabilă când ei simt nevoia să îşi exprime părerile total neargumentate fără ca cineva să le fi dat de înţeles că opinia lor este necesară. Despre asta vreau să vorbesc azi. Despre cei care vor neapărat să fie băgaţi în seamă cu orice chip, chiar dacă atenţia de care au parte vine sub forma unei înjurături.

Există, deşi tind să cred că această clasificare nu este nicidecum exhaustivă, două categorii majore de persoane ahtiate să se bage în seamă, care retrăiesc la nesfârşit o posibilă traumă mai veche dintr-o copilărie nefericită.

Prima este formată din acele fiinţe veşnic neînţelese, demiurgice în felul lor meschin, care vorbesc în cuvinte anume meşteşugite încât să nu ajungă la urechile muritorilor de rând, poate şi pentru că discursul lor deşucheat şi complet lipsit de logică torturează în moduri inimaginabile o limbă ale cărei taine le rămân necunoscute. A doua categorie este cea a personajelor care răstălmăcesc ceea ce aud, malaxează cuvintele în cuva nesfârşită a minţii lor profunde, le expulzează sub forma nedospită a truismelor şi axiomelor, apoi se contrazic de dragul de a nu fi de acord, ascuţindu-şi limba şi înfundându-şi urechile la orice contraargument care ameninţă şirul dezlânat al peroraţiilor lor.

Această tagmă a băgătorilor de seamă are talentul unic de a atrage susţinători din rândurile celor incapabili să exprime o părere sau din partea celor consumaţi de dilema existenţială a duplicităţii adevărului, prea ocupaţi să se contrazică pe ei înşişi pentru a mai avea timp să verbalizeze învălmăşeala de gânduri disparate din mintea lor.

Inevitabil, în acest context şi cu astfel de personaje de teatru absurd, orice discuţie pornită de idei diferite sfârşeşte într-o mare bălăcăreală, iar uneori, mai elegant, într-un monolog în care argumentul suprem este cine reuşeşte să vorbească mai tare. Poziţia de pe care aleg să discute problemele devine una de neclintit, iar plasticitatea gândirii trece în altă stare de agregare.

Aşa cum spuneam, este greu să lucrezi cu oamenii atunci când aceştia sunt incapabili să accepte un alt punct de vedere, când vehemenţa şi încrâncenarea cu care îşi susţin părerile devine unic argument în favoarea ideii că au dreptate.  Ca nişte adevăraţi înţelepţi,  sunt loviţi de cenzura transcendentală, împiedicându-se fatal de cioturile propriilor limitări în drumul spre iluminare.

Şi atunci, după ce le-ai oferit cuvenita băgare în seamă, hrănind ego-uri mult prea mari pentru nişte oameni prea mărunţi, este de preferat să alegi tăcerea, lăsându-i să-şi rumege mulţumiţi laurii victoriei închipuite.

ÎN MIJLOCUL LUCRURILOR – FIRUL ÎN PATRU

Viaţa nu încetează nicio clipă să ne dea lecţii, din cele utile, care nu sunt cuprinse în programele şcolare, în sistemul fixist de gândire pe care şcoala ni-l îndeasă nemestecat pe gât sau în emanaţiile pseudo-revelatorii ale elucubraţiilor de pe reţelele de socializare.

Clişeul cu adevărul care te eliberează este doar atât: un clişeu, o propoziţie banală, ce merge paralel până la infinit cu existenţa reală, cea care ne trânteşte uşa în nas şi ne dă cu capul de pragul de sus.  Adevărul nu te eliberează de nimic, te face doar să înţelegi că gustul amar pe care oamenii din jur ţi-l lasă nu este doar o revoltă neştiută a colecistului bolnav revărsat. Adevărul descoperit pe propria piele nu te face să te simţi mai bine, nu îţi oferă liniştea interioară, nu te eliberează din chingile mizeriei umane, ale ipocriziei semenilor şi ale condiţionărilor exterioare.

Şi, pentru că libertatea este cuvântul cheie, am aflat cum libertatea individuală începe în mintea noastră şi se termină tot acolo, sub asaltul presiunii exercitate de încrengătura de efecte pe care acţiunile noastre le pot genera. Am văzut cum alegerile pe care le fac se desfăşoară între limitele impuse de permanenta măsurare a raportului cauză-efect, iar compromisul devine o armă cu două tăişuri, în care te răneşti singur crezând că vei reuşi să tai nodul prefăcătoriei şi nesimţirii celor care se împăunează eronat cu titlul de om.

Am aflat că, pentru a răzbi întreg la minte în această cloacă, în această latrină care adună ca un magnet scursurile societăţii, este mai bine să îţi ţii gândurile pentru tine însuţi sau, mult mai indicat, să nu ţi le dezvălui nici măcar ţie. Constat în fiecare zi că am rămas repetent la arta diformă a manipulării, a clevetelii, a intrigilor şi a mâncătoriei. Motiv pentru care merg în continuare la şcoală an de an, unde lecţiile de viaţă nu se desfăşoară în sala de clasă, ci în colţurile dosnice şi josnice ale cancelariei.

STRATEGII DE DISTANȚARE

Sunt în concediu. Merg în vacanţă pe meleagurile natale, în Dobrogea mea zbicită de vânt, cu unduire uitată de dealuri şi văi, cu turci, tătari, aromâni, cu praf şi căsuţe de chirpici, strivite parcă de bolta prea grea a cerului. Au trecut 15 ani de când am plecat de aici, 15 ani de dezrădăcinare, de îndelungi şi zadarnice încercări de a recâştiga sentimentul că pot fi acasă în altă parte. Privesc marea, urmăresc locul acela depărtat, unde graniţa dintre apă şi văzduh se estompează. Nu-mi place să stau aiurea pe plajă, să îmi agresez epiderma, nu mi-a plăcut niciodată, de când eram mic. Dar apa mă strigă, mă îmbie să mă înfrunt cu ea, mă provoacă să-i arăt că încă mai ştiu să înot ca în adolescenţă. Abia acum îmi dau seama ce îmi lipseşte cu adevărat, abia acum ştiu că locurile unde am crescut mă cheamă tainic înapoi.

Revăd zone rămase vii în amintirea mea, reîntâlnesc oameni pe care îi cunosc de o viaţă. Nimic nu mai este la fel, deşi sper an de an să găsesc totul aşa cum era cândva. Brusc, înţeleg că nu mai sunt acasă nici aici. Pământul din care m-am smuls cu greu nu mă mai cunoaşte, rădăcinile mele zac atârnate.

S-au perindat atâţia ani peste mine. În zadar. Incertitudinea mă roade, poteca nu mai pare atât de dreaptă, căile inimii nu sunt mereu aceleaşi cu drumul aşternut la picioare de destin. Sau poate este vorba doar de alegerile pe care le facem.

Privesc în urmă. M-am smuls din cursul firesc al vieţii de aici. Privesc înainte. În zări se aşterne ceaţa. Plutesc în derivă. Eu sunt acasă nicăieri.

TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA (I)

Era prin vara lui ’86, iar destinul mă pândea după colţ, aşteptând să calc inconştient în laţul întins din timp. Dar ce spun eu, căci soarta cea scrisă în frunte nu poate fi citită la nouă ani, iar literele scrijelite de ursitoare la naşterea mea nu le voi desluşi niciodată. Şi-n vara aceea, ca în toate celelalte de când mă ştiam, sălăşluiam pe la ţară, cu bunicii pe post de părinţi, ars de dorul de a merge în plimbări lungi cât o zi cu camionul tatălui meu. Ehei, ce de amintiri am din acel Saviem obosit, cu miros de motorină impregnat în scaune, cu sunetul sincopat al motorului diesel, ce îmi era de multe ori cântec de leagăn. Uneori, sau de cele mai multe ori, adormeam chircit între scaune, în zumzăitul neschimbat al maşinii. Iar tatăl meu, din motive pe care nu le înţeleg nici acum, mă lua cu el, îmi înţelegea binevoitor dorinţa mea masochistă de a îndura căldura infernală din cabină, curentul enervant al geamului permanent deschis şi trezirea cu noaptea în cap, doar ca să nu ratez momentul când el pleca spre autobază.

În dimineaţa aceea însă, obosit de joaca din ziua de dinainte, am dormit suficient cât să îmi scape printre degete clipa inevitabilă a miorlăielii şi a iubirii paterne care cedează implacabil în faţa voinţei unui copil. Poate că era mai bine aşa, poate că întâlnirea cu moartea nu trebuia să aibă loc atunci. Dar destinul o ia de multe ori pe căi ocolite, fără însă a se abate de la scopul său. Aşa se face că, în timp ce eu şi vărul meu meşteream la o bicicletă numai bună de aruncat, am auzit icniturile şi scrâșnetul metalic al mersului legănat de gropi al unui camion. Tatăl meu venea spre casa bunicii să ia mai ştiu eu ce uitase, probabil o roată de rezervă tocită până la pingele.

Şi iată că mi se ivise ocazia ratată dimineaţa. Era clar că acum urma să mă îmbarc în aventura pe care o aşteptam zi de zi, a plimbării pe câmpuri întinse, cu zgâit prelungit la combinele care treierau grâul, cu urcat pe cabină pentru a vedea cum se umple bena, cu tăvălit printre boabele de grâu, cu nişte roşii şi brânză mâncate cu mâinile pline de praf, cu apa scoasă din fântâna de la capătul satului, cu seara binefăcătoare, în care mă întorceam acasă vorbind verzi şi uscate cu tatăl meu, pe care oboseala de peste zi îl transforma într-un automat de oferit răspunsuri la toate întrebările mele despre lună şi stele.

Numai că, în acea zi, spre uimirea mea, poarta către fericire mi-a fost închisă. Nu putea să mă ia cu el, avea de făcut un drum lung din care urma să revină abia a doua zi. Dezamăgirea unui copil este însă un lucru periculos, mai ales pentru el însuşi, căci ideile prosteşti roiesc în mintea necoaptă. Aşa am ajuns să folosesc toate tertipurile de care eram capabil pentru a-mi convinge vărul că puteam să ne bucurăm de mult aşteptata drumeţie motorizată chiar dacă autoritatea paternă îmi tăiase elanul în câteva vorbe. Când dracul nu doarme şi te împinge la rele, mintea merge ca unsă. Fără prea multe discuţii, găsesc locul ideal unde să ne putem căţăra pentru călătoria către infinit, fără a fi văzuţi de nimeni. Din două mişcări, ajungem amândoi, şi eu şi vărul meu, sub camion, ne agăţăm cu grijă de şasiul maşinii, înfigem fundurile în una dintre traverse şi picioarele în traversa opusă şi rânjim unul la altul mulţumiţi că am reuşit ceea ce ne-am propus.

Tata îşi termină ce avea de făcut şi, precaut, ne caută în bena maşinii. Pesemne că ştia ce îmi poate pielea şi se aştepta să-i fac surprize. Ne caută şi în cabină. Mă strigă. Noi, nici gând să scoatem o şoaptă. Apoi, auzim motorul pornind răguşit şi camionul începe să se mişte ca un om bătrân, văitându-se din toate încheieturile. Privesc fascinat mişcarea circulară a celor patru roţi din spate şi pietrele zburând din pneuri. Drumul plin de gropi îmi zdruncină creierii, iar praful începe să se ridice uşor spre noi. Îmi trag tricoul murdar peste nas şi-i fac semn vărului meu să îmi urmeze exemplul. Ne mai zgâlţâim de câteva ori, apoi, cu o smucitură scurtă, camionul iese la asfalt. Fericire maximă. Planul meu fusese impecabil gândit şi executat. În urechi îmi răsună huruitul metalic al punţii motoare, în timp ce maşina prinde viteză. Apoi, uşor, începe să frâneze, după care opreşte complet. Cât să fi mers aşa ? Probabil vreo doi kilometri. Timpul pare să treacă altfel când întărâţi destinul, ca pe un câine pe care-l enervezi cu băţul din spatele gardului. Cel care era în maşină cu tata îl rugase să oprească la Alimentara din sat să îşi ia ţigări. De niciunde, aud vocea hârşită a unei babe, strigând către tata: „Măi omule, vezi că ai doi draci de copchii băgaţi sub maşină”. Cerberul întrupat sub pielea scofâlcită a babei părea decis să nu ne primească în infern. Nu îmi era scris să mor în acea zi. Aud uşa deschizându-se, tata coboară, se apropie şi ne vede făcând numărul de echilibristică sub camion. Nu m-a bătut. Nici măcar nu m-a certat. Inexplicabil de calm, ne-a trimis înapoi, acasă la bunică-mea.

După mulţi ani, când devenisem deja om în toată firea, am aflat şi restul poveştii, cu drumul de pământ care urca peste deal şi pe care urma să plece, care ar fi însemnat pentru mine şi vărul meu o moarte sigură, prin sufocare sau călcaţi de roţile camionului. Tot după mulţi ani, tata a găsit puterea de a-mi spune că, în acea zi, după ce ne-a găsit, a fost incapabil să mai facă ceva, pentru că gândurile îi fugeau permanent la tragedia ce putea să ne distrugă familia. Iar eu am înţeles abia atunci că prima mea întâlnire cu moartea a fost doar un salut reciproc de la distanţă, în care ne-am privit în ochi aşa cum o fac doi prieteni vechi. A fluturat coasa amical, luându-şi rămas-bun până la următoarea întâlnire. Care urma să se întâmple mai curând decât îmi imaginam eu sau decât spera Ea.

TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA ( II )

Memoria este enervant de selectivă atunci când e vorba de amintiri neplăcute. Nu ştiu cum se face, dar le păstrează intacte, ferite de intemperiile anilor şi ale bătrâneţii. Iar mintea îmi zboară către anul 1987, când dorinţa mea de a pleca în tabără devenise o realitate palpabilă, după câţiva ani de aşteptare înfrigurată. Aşa am ajuns eu să călătoresc vreo 700 de kilometri pentru o nouă întâlnire cu destinul, într-un loc numit Băile Felix, oarecum ironic, pentru că fericirea mea avea să dureze puţin.

Gândul că voi pleca atâta amar de drum, cu prosteala inerentă şi distracţia potenţială alături de colegii mei îmi gâdila plăcut coloana vertebrală şi îmi dădea o stare euforică fără un motiv concret. Valiza aştepta răbdătoare, pregătită din timp, iar eu o priveam contemplativ în fiecare seară înainte de culcare.

În noaptea plecării ne-am adunat în casa unui coleg, tatăl lui urmând să ne ducă la gară. Nu sunt sigur că îmi mai luasem rămas bun de la părinţi, nici nu mai conta. Trenul nostru trebuia să plece pe la 11 noaptea, iar în oraşul meu uitat de lume şi ponosit mijloacele de transport în comun erau o apariţie mai rară decât bananele şi portocalele din Alimentara.

A venit ora stabilită şi ne-am înghesuit toţi patru pe bancheta maşinii, după ce am îndesat valizele în portbagajul Daciei obosite. Am ajuns la gară, pe al cărei peron cu dale de beton sparte se adunase parcă toată şcoala. Eram toţi dornici de aventură, căci pentru noi totul avea o aură hiperbolică, într-o lume şi într-o vreme când televizorul era mai degrabă obiect de mobilier în case, telefoanele fixe erau un lux, iar bicicletele o raritate.

Am urcat în tren, ne-am îmbulzit în cuşete şi aşteptam cu sufletul la gură smucitura ce ne dădea de înţeles că nimeni nu ne mai poate răpi bucuria călătoriei. Drumul a fost lung, cu numeroase opriri în gări cu denumiri pe care nu mi le mai amintesc, cu ameninţări din partea profesorilor atunci când agitaţia noastră prevestea că nu avem de gând să dormim. Spre dimineaţă, un nume scris cu litere negre pe o bucată de tablă mi-a rămas scrijelit din întâmplare pe retină: Huedin.

Apoi, m-am trezit în tabără, în camera cu paturi suprapuse şi baie la comun, în capătul holului. A venit seara, cu masa la cantină, cu hărmălaie, cu zgomot de tacâmuri, farfurii şi guguloaie de pâine aruncate de la unii la alţii. Urma o zi importantă, o zi pe care nu o intuiam că ar putea fi ultima din viaţa mea. M-am trezit devreme, cu noaptea în cap, imaginându-mi cum este să te bălăceşti într-un bazin cu apă termală, care nu putea fi decât plăcut, mult mai plăcut decât apa rece şi plină de clor a bazinului olimpic pe care îl vizitam mereu în oraşul meu natal. A, am uitat un detaliu, dacă îl pot numi aşa. Pe atunci, nu ştiam să înot. Dar cui îi păsa ? Aveam slipul pe mine, prosopul la îndemână şi un bazin cu podea înclinată. Am intrat. Căldură.  Plăcut, o senzaţie de relaxare şi de cufundare în lichidul amniotic cu tente verzui. Treptat, apa îmi ajunge la glezne, apoi la genunchi. Mă avânt mai departe, mă afund până la brâu, precum zmeul din poveste, prins în luptă dreaptă cu eroul. Apa mă acoperă acum până la gât. Mă opresc, instinctul de conservare îmi spune că nu e cazul să îmi forţez limitele. Înot câineşte, sau cel puţin aşa am impresia, căci tălpile zgârie permanent cimentul aspru de pe fundul bazinului. Revin spre apă mai adâncă. Fericirea este la apogeu. Apoi, de niciunde, apar doi copii mai mari, probabil din clasa a VII-a sau a VIII-a. Vor să mă ia cu forţa spre mijlocul piscinei, unde apa este adâncă şi neiertătoare. Le spun că nu ştiu să înot, ei par a fi surzi. M-au târât deja. Apoi, îmi dau drumul. Mâinile îmi alunecă, nu mă pot agăţa de ei, pielea lor pare unsă cu untură. Inima îmi bate nebuneşte, dau din mâni degeaba. Apa mă trage în jos, hulpavă, în burta flămândă. Apoi, se face linişte. Timpul pare a se fi oprit, conştiinţa atârnă suspendată, undeva deasupra mea. Asta simţi când mori ?

Cineva mă apasă pe piept. Apoi, zgomotele încep să revină în jurul meu. Tuşesc repetat, dar aerul nu îmi intră în plămâni. Apoi, lumina mă izbeşte, clipesc din reflex pentru a-mi apăra ochii de soare. Sunt pe mal. Profesorii însoţitori roiesc în jurul meu, cu priviri speriate şi gesturi mult prea ample, care îmi par ridicole. Undeva, în plan secund profesorul meu de sport întinde urechile celor doi elevi mai mari. Şi atunci, îmi dau seama că tocmai trecusem razant pe lângă a doua întâlnire cu moartea. Arunc o privire spre bazin şi mi se pare că sub ape tocmai s-a cufundat o lamă arcuită şi lucioasă.

TREI ÎNTÂLNIRI CU MOARTEA ( III )

Destinul aşteaptă întotdeauna răbdător clipa prielnică a împlinirii, făcându-te să crezi că s-a pierdut de tine. Anii au trecut, timpul şi-a văzut liniştit de curgerea sa, iar eu am uitat cele două întâlniri, sau poate că doar am omis să mă mai gândesc la ele.

Iar când ajungi la vârsta maturităţii începi să consideri că totul nu a fost decât o plăsmuire a imaginaţiei, o succesiune de evenimente disparate, fără legătură între ele, o pură conjunctură nefastă. Sau poate că aşa alegi să crezi când mintea pervertită de lumea materială ajunge să aibă nevoie de dovezi palpabile, concrete, de raţionamente care înlătură îndoiala, de probe pe care le poţi valida prin simţuri, de explicaţii dictate de raţiune. Liniştea existenţială se câştigă păcălind intuiţia, eludând metafizicul, ignorând semnele şi respingând tot ce iese din sfera puterii de înţelegere.

Mi-am văzut de preocupările mele de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nici nu puteam face altfel, căci gândul că destinul te urmăreşte la tot pasul te poate înnebuni dacă îl iei mult prea în serios. Asta îmi trecea probabil prin minte, în timp ce conduceam liniştit spre casă, după o zi obositoare la şcoală. Un drum scurt, pe care îl ştiam de atâţia ani, cu fiecare denivelare şi fiecare groapă. Ştiu, mulţi mă vor contrazice, vor spune că nu a fost decât o coincidenţă banală, un accident, adică un eveniment fără cauze previzibile, fără nicio cale de a fi evitat. Poate că da, poate că nu.

Revin însă la povestea mea, cu zumzăitul constant al motorului în trei pistoane şi gemetele scârţâite ale mormanului obosit de tablă. Drumul se aşterne în faţa mea, aşteptând să mă îndrept spre întâlnirea de mult uitată. Liniştea se spulberă brusc. O dubă albă depăşeşte maşina de pe contrasens. O văd venind spre mine, imaginea ei se face tot mai mare. Piciorul drept aterizează de unul singur pe frână, ies pe acostament, apoi revin pe şosea. Adrenalina îmi aleargă prin vene, inundă fiecare por, printre dinţi se scurge o înjurătură izbăvitoare. Îmi dau seama că impactul m-ar fi turtit ca pe o cutie de suc strivită sub talpă. În sfârşit, ce mai contează, am scăpat ca prin urechile acului, nu e prima dată. Îmi văd în continuare de drum. Dar ceea ce trăisem era doar preludiul,  atingerea tandră a morţii. Mă apropii de intersecţia fatidică, răspântia simbolică unde viaţa şi moartea se întrepătrund, fiecare mergând către infinit pe o altă cărare. Cu colţul ochiului percep o umbră ce se apropie tot mai mult, mă proptesc în frână, maşina începe un dans deşucheat, acompaniat de muzica atonă a pneurilor. Cât a durat totul ? O secundă ? Mai puţin ? Cine mai ştie ? Apoi, în urechi îmi răsună pocnitura inconfundabilă a tablei îndoite. Mă simt aruncat ca o cârpă, de parcă aş pluti în vid. Imaginile se mişcă în pas de melc, dar reacţiile mele par inerte. Centura de siguranţă mă înhaţă brutal, cu o smucitură ce parcă ar vrea să îmi rupă toate oasele. Se face iarăşi linişte. Gloata se strânge ca la circ, mânată de o curiozitate morbidă.

Mintea aleargă grăbită să ţină pasul cu evenimentele ce par a se fi derulat cu viteza luminii.  Durerea întârzie să apară, dar va veni cu certitudine. Nu, clişeul cu viaţa care ţi se derulează prin faţa ochilor nu m-a lovit şi pe mine. Prin faţa ochilor mi s-a perindat hăul căscat de moarte, cu eternitatea ei, pe care nici măcar timpul nu o poate cuprinde.

O PROBLEMĂ DE PERSPECTIVĂ

S-a terminat Evaluarea naţională la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a, motiv de mare bucurie pentru mine, mai ales că am încheiat viu această perioadă epuizantă. După şase zile de trezire înaintea primului cântat al cocoşilor, de ajuns la şcoală când încă este beznă şi de revenit acasă cu nervii tocaţi mărunt când se lasă seara, mă mir că nu am ajuns fie la camera de urgenţă, fie la nebuni.

Am scăpat, deocamdată, de coşmarul interminabil al mormanelor de hârtii peste hârtii, al creierului transformat în material ductil, capabil să iasă prin toţi porii, al muncii voluntare forţate, care tinde să devină regulă, nu excepţie, în învăţământ. Dureros este că am descoperit pe propria piele care îmi sunt colegii pe care mă pot baza şi care sunt cei care dau bir cu fugiţii, driblând cu eleganţă sau cu nesimţire, după caz, ceea ce ar trebui să facă de drept.

Privind lucrurile mult mai detaşat şi mult mai liniştit, devine clar că plasarea strategică a acestor evaluări în timpul anului şcolar, când se apropie finalul de semestru cu medii de încheiat şi un examen la clasa a VIII-a pândind după colţ, a urmărit în primul rând ca toţi cei implicaţi să nu fie plătiţi, deşi unii dintre ei (preşedintele, membrii comisiei, persoana de contact şi evaluatorii) au poposit prin şcoală chiar şi 12-14 ore. Chiar dacă am lua în calcul o zi de lucru de opt ore, tot se adună cam 24-36 de ore de muncă suplimentară. Iar munca suplimentară trebuie remunerată, fiindcă aşa este normal în orice colţ al lumii civilizate. Se aude oare undeva ?

Având în memoria recentă simulările la clasa a VIII-a, a XI-a şi a XII-a din lunile februarie-martie, când evaluatorii au primit bani de nu ştiu ce să mai facă cu ei, şi faptul că Sindicatul a discutat cu reprezentanţii ministerului problema plăţii profesorilor corectori care merg în alte şcoli, îmi dau seama că acum corectura în şcoală a fost un tertip de a da cu praf în ochi şi de a ne închide gura.

Iar aici intervine mare diferenţă de perspectivă dintre minister şi oamenii care predau, acea sciziune uriaşă între imaginea de ansamblu fadă, generată de cifrele seci privind rata de succes sau eşec şi micile detalii pe care fiecare cadru didactic le-a trăit la nivel personal şi care, timp de şase zile, le-au făcut viaţa aproape imposibilă. Mă întreb, retoric desigur, dacă se ştie că activitatea şcolii a fost bulversată de pretenţia absurdă de a desfăşura în paralel examene naţionale şi cursuri normale. În condiţiile în care comisia care a asigurat transpunerea în realitate a evaluării a cuprins jumătate sau chiar mai mult din oamenii care predau, despre ce normalitate discutăm ? Ca să nu mai spun că unii dintre cei ajunşi cu noaptea în cap în unităţile de învăţâmânt au avut şi ore în zilele respective.

Unde se termină sentimentul datoriei şi unde începe bătaia de joc ? Ştie cineva că termenele de predare pentru nepreţuitele rapoarte ale şcolii au fost devansate cu câteva zile, deşi iniţial ne-au fost comunicate date cât se poate de clare  ? De când se schimbă regulile jocului în timpul jocului ? Mai contează oare că subiectele au mustit de lacune, că cerinţele au generat confuzii grave, că elevii au fost puşi să răspundă la întrebări care nu se încadrează în programa şcolară ? Îi pasă cuiva de situaţiile suprarealiste, desprinse din tablourile lui Dali, în care am dat din colţ în colţ în faţa imposibilităţii de a lista subiectele primite în arhive cu documente pline de erori de formatare ? Are vreo importanţă că prima zi de testare a fost luni, adică nu prea a mai ţinut nimeni cont de celebra curbă de efort ? Interesează pe cineva că aceste evaluări lipsite de miză ne-au adus zeci de reproşuri din partea părinţilor, care vor, pe bună dreptate, să vadă acele coduri alocate la corectură transformate într-un calificativ sau o notă concretă, care are şi semnificaţie pentru cineva care nu are legătură cu sistemul de educaţie ? Pentru că altfel ei, părinţii, nu înţeleg care este rostul unei evaulări care, în final, nu le spune nimic despre stadiul în care se află copilul.

Între modul în care privim lucrurile de la nivelul clasei şi modul în care ele sunt percepute în sferele înalte ale forurilor de conducere se întinde o prăpastie fără margini. Ni se cer măsuri remediale pentru deficienţele constatate. Întreb şi eu, în inconştienţa mea, când vor mai putea fi ele aplicate. Pentru elevii de clasa a IV-a în clasa a V-a, când competenţele vizate de programa şcolară sunt cu totul altele faţă de cele din anul anterior ?

Nu spun că aceste evaluări sunt inutile, dar trebuie gândite şi aplicate corect. Iar corect înseamnă din punctul meu de vedere o perioadă dedicată exclusiv examenelor de acest tip, clar precizată în structura anului şcolar, care să nu afecteze funcţionarea normală a şcolii. Corect înseamnă că cei implicaţi trebuie plătiţi pentru munca suplimentară, corect ar fi ca testările să înceapă la ora 10, astfel încât să nu fim obligaţi să venim în şcoală la ora 5.

Aceste evaluări au scos însă la iveală aspecte mult mai grave, care ţin de oamenii din jurul nostru, cei care ne salută zi de zi în cancelarie. Mă sperie lejeritatea cu care ne conformăm, mă uimeşte lipsa de reacţie, mă îngrijorează atitudinea docilă, mă înfurie somnul în care s-au afundat sindicatele. E un semn că aceşti oameni, printre care mă număr şi eu, au ajuns la un nivel de resemnare pe care nici măcar ciobanul din „Mioriţa” nu l-a atins.

Se conturează o problemă de perspectivă, cu un dublu sens: o diferenţă majoră de puncte de vedere şi o perpetuare a ei şi în anii care vor urma.

ÎNCEPUTUL

Cel mai greu a fost întotdeauna începutul. În toate. În iubire, în ură, în tristeţe, în fericire, în patimă, în pasiune, în gândire. La fel cântăresc şi acum viaţa, descumpănit, fără să ştiu dacă drumul pe care am apucat este cel croit de mine sau cel dinainte săpat în căuşul palmei de ursitoare. Din roiul de idei ce zumzăie enervant în minte, nici una nu are destul curaj să se desprindă de blestemul virtualităţii, să se întrupeze şi să capete formă, să aibă viaţă şi moarte.

Atunci când esenţa ei impalpabilă pare să se fi lăsat momită de vraja cuvintelor, ideea se retrage ruşinoasă, pudică, în siguranţa neştiutului căscat la marginea conştiinţei. Zbaterea aceasta inutilă mă sâcâie precum gâdiliciul enervant al unui strănut potenţial, ce promite batjocoritor extazul izbăvirii de dorinţă. Totul pare atât de aproape şi totuşi intangibil. Complotul lumii exterioare, banală şi degradată, ucide fără regrete cuvintele capabile să închidă în ele filonul ascuns al minţii. Peştele alunecos al iluminării interioare se plimbă zeflemitor pe lângă momeala întinsă de realitate. Clipa inefabilă a creaţiei pure scapă mereu printre degete, ocultată de stimulii neiertători ai concretului.

Începutul se lasă aşteptat ca o domnişoară mofturoasă, decisă să testeze răbdarea şi sentimentele. Gândurile îmi umblă aiurea, către momente pierdute în trecut, fără a-şi croi cale către ceva anume. Mă lupt cu o încâlceală de stări difuze, pe care nu le pot stăvili, mă simt anesteziat de apăsarea materiei. Amintiri din timpuri apuse bat la uşa prezentului, iar eu sunt prea obosit, prea vlăguit, prea bătrân înainte de vreme ca să mai lupt cu ele. Zăgazul firav al uitării binefăcătoare stă să se rupă sub acest deluviu.

Din sferele neştiute ale memoriei se reîntrupează evenimente ce păreau pe vecie îngropate. Somnul nu mă mai izbăveşte de chinul insuportabil al amintirilor meschine. Amestecul lor lipsit de noimă aduce alături, fără nicio logică aparentă şi fără o cronologie precisă, senzaţii contrastante, adânc înrădăcinate în creier. Mă trezesc derulând cu încetinitorul zilele de vară ale copilăriei pretrecute sporadic la bunici. Îmi amintesc bucătăria în care, seara, după masă, somnul mă copleşea pe patul cu saltea de paie, în ciuda băzâitului agasant al armatelor de muşte refugiate după căldură. Văd şi acum draperiile albe, prin care zorii se strecurau timid, lumina transformată în tablouri abstracte în nuanţe de galben, simt ameţeala plăcută a trezirii fără să ştiu unde mă aflu.

Uneori, printre amintiri se strecoară imaginea grotescă a unei găini descăpăţânate, se aude hârşâitul unui cuţit aproape bont, ce pătrunde în carne, se simte zbaterea de aripi şi picioare şi mirosul de sânge cald înghiţit hulpav de pământul însetat.

Pendulez fără oprire între inefabil şi concret. Fiecare cuvânt pe care îl înşir se smulge cu greu din carnea mea, mă aduce mai aproape de disoluţie. Aştept, visez, mă trezesc. Se întrevede o sublimare a fiinţei. Principiul interior, care pune în mişcare universul, nu s-a descoperit pe sine însuşi. Aşteptarea devine tot mai apăsătoare, timpul cloceşte îndurerat, materia nu mai are loc printre atomii în formare. Tăcerea este sfâşiată de urletul primordial, de vuietul nestăvilit al tuturor dorinţelor transformate în materie palpabilă, al tuturor frustrărilor eliberate din chingi, al suferinţei ce, în sfârşit, şi-a câştigat dreptul de a se rosti pe sine.

Trăiesc paroxistic exaltarea durerii, a înfiorării şi a stării de lehamite de tot şi de toate. Plutesc în derivă pe oceanul nesfârşit al dezamăgirii şi aştept în van ţărmul împăcării cu mine. Caut cu încăpăţânare un nou început.

un nume din cuvinte,
două, nu mai multe, închise
între două idei măiestre:
nefiinţă şi coasă.
întorc pe dos
imaginea mea în oglindă
fereastra sufletului aşteaptă,
înţepenită între uitare
şi memoria ei:
demonici zei
ai clipei strămutate
eu exist la hotarul
dintre blestemul zilei
şi nesfârşita noapte
stihiile întrupate
uitate în furtună
se-adună să cânte în cor
destinul ce aşteaptă
la hotarul dintre
pământ şi apă

PROFA’

Îmi place să spun poveşti, să înfăşor iţele şi să deşir întâmplări, deşi istorioarele mele pornesc mereu de la fărâma de adevăr a propriilor experienţe. A venit, poate, vremea să înşir povestea mea, a unui om care visa cândva vrute şi nevrute, o lume mai bună, triciclete, biciclete şi alte nebunii din mintea unui copil. Totul începe aşa: era o toamnă, una ca oricare alta, cu vânt enervant, ploi interminabile şi drumuri lungi pe lângă şiruri de castani cheliţi de frig. Să fi fost prin 1986, când timpul încă avea răbdare cu ceilalţi, dar mai ales cu mine. Iar toamna despre care vorbesc se ivise după o vară petrecută la ţară, pe uliţa plină de colb gros de o palmă, în care picioarele mi se afundau până la glezne. În arşiţa amiezii praful îmi frigea tălpile, îndemnându-mă să caut răcoarea casei bătrâneşti a bunicilor, cu camere al căror tavan părea să se termine în cer şi hârtie îngălbenită de soare la ferestre.

Pe drumul către şcoală, la acel început de octombrie, cârdurile de copii se scurgeau în voie, fiecare cu grijile sau nepăsarea lui. Eu, fără să ştiu că drumul acela era cel ce mă va face cândva, peste ani, profu’, trăisem deja vaga emoţie a epifaniei trecerii în clasa a V-a. Eram deja mare sau cel puţin asta îmi intrase în cap, comparându-mă cu un aer de superioritate cu ţâncii care-şi căutau piuind agitaţi învăţătoarea prin nesfârşita curte din spatele şcolii.

Aceea a fost toamna care mi-a schimbat destinul, deşi pe atunci habar nu aveam şi, la drept vorbind, nici nu-mi păsa de viitor, de trecut, de ursitoare care urzesc soarta, de tragedia greacă şi de alte bazaconii de aceeaşi speţă. Atunci s-a înfiripat o iubire ce mă va urmări până în clipa cea din urmă, o pasiune care mă va mistui până ce mosorul se va fi golit de aţă. Era prima mea întâlnire cu engleza, într-o istorie nici simplă, dar nici complicată, liniară şi cu final previzibil. Din noianul de materii, unele inutile, din vâltoarea de oameni, unii la fel de inutili precum disciplinele pe care le predau, dintre toate acestea engleza cea pătimaşă venea la braţ cu profa’. Şlapac Stela, printre puţinele nume care mi-au rămas înfipte în minte din şcoala mea generală înconjurată ca o puşcărie cu garduri înalte de plasă, cu cotloane mai întortocheate decât labirintul minotaurului, cu altarul prohibit al cancelariei, cu aura de mister ce învăluia acel locus mundi păzit de cerberul cu un singur cap al elevului din a opta.

Precum calul răpciugos din basme, mă hrăneam cu jăratecul limbii engleze, creşteam cu gândul la alte lumi, în timp ce doica bălană îmi susura în urechi cântecul sirenelor, trăgându-mă şiret de lângă catargul ştiinţelor exacte, care oricum erau aproximative şi indescifrabile în mintea mea. Anii treceau, profa’ ne livra subversiv reviste în engleză publicate, culmea, în U.R.S.S., iar eu o luasem agale pe o cărare fără întoarcere.

Şi tot într-o toamnă, ultima din şcoala generală, profa’ a plecat, fără explicaţii, fără motiv, fără urmă, fără rămas-bun. Se transferase la Constanţa, lăsându-mă să gust prima dezamăgire a unei iubiri destrămate din senin, după ce îmi deschisese uşa către viitor. Şi aşa am ajuns, la rândul meu, profu’. De engleză, se înţelege, nici nu se putea altfel. Saga mea încă se scrie, este undeva pe la jumătate, blocată între personaje mai mari sau mai mici. Firul narativ abia acum începe să se desfacă din ghemul încâlcit al devenirii mele ca om. Inevitabil, cei care trec prin viaţa noastră lasă urme, sădesc pasiuni, stârnesc dorinţa de a cunoaşte, ne îndrumă discret către adevărata vocaţie, ne ajută să ne găsim menirea. Acei oameni sunt profesorii mei, unii dintre ei, pentru că mulţi au fost doar slujbaşi mărunţi într-un sistem bolnav, în care se zbăteau lipsiţi de empatie,  pleoştiţi de plafonare, turtiţi iremediabil de greutatea mult prea mare a răspunderii morale pe care nu erau dispuşi să o accepte.

Povestea se apropie de final, cu încălecat de şa cu tot. Acum sunt şi eu profu’, în acelaşi sistem necrozat, încercând să le ofer elevilor mei ceea ce profa’ m-a învăţat: engleză şi suflet.

FRACTALII

Aş fi vrut să scriu multe despre lucruri mărunte.  Am renunţat. Vreau însă să vorbesc despre toate cele care trec pe lângă noi neştiute, sub blestemul apucăturilor de zi cu zi, al uitării de sine şi de ceilalţi.

Amintirile…Îmi voi aminti de părinţii mei, de cât de mult am greşit judecându-i, privind doar defectele lor, văzând doar ceea ce nu au reuşit să fie, ceea ce nu au putut să îmi ofere, condamnând felul în care ei nu s-au putut ridica la înălţimea aşteptărilor mele. Faţă în faţă cu mine însumi, la vârsta maturităţii, a grijilor ce vin implacabil cu anii ce trec, înţeleg cum ei au făcut, în felul lor stângaci şi lipsit de pretenţii, ca eu să ajung om. Abia acum sunt în stare să recunosc cu adevărat că, fără ei, destinul meu ar fi putut fi altul, greşit şi distructiv. Abia acum le pot mulţumi că au ştiut, poate chiar fără să îşi dea seama, să îmi sădească în minte şi în suflet seminţele educaţiei şi principiilor care să mă ferească de drumurile lăturalnice ale vieţii. Abia acum ştiu că, plecat de acasă la o vârstă când viaţa întinde capcane celor slabi şi celor puternici deopotrivă, eu am ştiut încotro să merg datorită lor. Acum, când tâmplele încep să-mi încărunţească înainte de vreme, înţeleg că eu am ales să văd ceea ce nu a fost de ajuns şi să nu văd ceea ce a fost suficient. Abia acum ştiu că împăcarea cu mine nu va fi niciodată deplină până când ei nu vor afla că eu le sunt dator pentru ceea ce sunt. Îmi voi aminti că sunt şi eu părinte la rândul meu.  Am învăţat să nu repet greşelile altora, dar nu sunt sigur că voi şti când să nu le fac pe ale mele.

Iubirea…Iubirea nu mai este uneori de ajuns, atunci când nu ştii cum, dar mai ales când să o oferi. Rămâne închisă în temniţa sufletului, se veştejeşte şi moare cu fiecare zi. Ispita de a măslui măsura devine mai puternică decât sentimentul că relaţiile ar trebui să fie cât de cât echitabile. Principiul minimului efort se aplică şi în cazul iubirii. E mai uşor, mai comod să aştepţi să primeşti decât să oferi.

Dragostea…Ei bine, ea vine către noi atunci când suntem pregătiţi pentru ea. Sau, cel puţin, atunci când credem că este aşa. Zilele devin săptămâni, apoi luni, apoi ani. Timpul sapă nemilos, focul se domoleşte, apoi se stinge. Când uiţi să lupţi, se zice că ai pierdut. Ai pierdut lupta cu rutina, inima îţi împietreşte, mintea devine prea ocupată cu aparentele lucruri importante. Trezirea din amorţeală vine brusc, te ia pe nepregătite, nu te menajează, nu te iartă, nu te înţelege. Şi atunci ochii se deschid larg, înghiontiţi de gândurile ce îţi răpesc liniştea şi îţi fură bucuria de a fi.

Prietenia…Aici lucrurile se complică, mai ales când cei pe care îi crezi amici te dezamăgesc. Prieteni adevăraţi găseşti cât poţi să numeri pe degetele de la o mână, uneori chiar mai puţini.

Viaţa… devine un clişeu, din care nimeni nu vrea să iasă. Totul se transformă într-o succesiune invariabilă de activităţi mecanice, pe care le executăm fără a avea un cuvânt de spus. Se insinuează o repetiţie dulceagă, ce oferă iluzia siguranţei, dar ne răpeşte fărâma de imprevizibil care dă savoare. Iar viaţa trece al dracului de repede, până când ne trezim şi privim miraţi în urmă, întrebându-ne cum am ajuns prizonieri într-un corp vitregit de bătrâneţe şi sleit de boli. Iar bătrâneţea ne intră în trup pe furiş, ca o otravă ingerată treptat, pe care ajungi să nu o mai simţi. Brusc, te trezeşti prizonier în puşcăria pe care o ştii de atâta timp, dar pe care nu o mai recunoşti. Când tragem linie, rămânem inevitabil faţă în faţă cu noi înşine. Fără dubiu, moartea este o experienţă personală, individuală, pe care suntem obligaţi să o înfruntăm singuri.

Limbajul….stereotip, anost, cantonat în expresii auzite la alţii, folosite fără discernământ, până când cuvintele se golesc de conţinut şi rămân zorzoane ieftine a ceea ce cândva năştea un ecou în mintea şi sufletul celor din jur. Ne folosim de cuvinte, dar nu pentru a ne exterioriza, ci pentru a comunica fad, politicos până la epuizare, vulgar până la exasperare, fără a spune de fapt nimic. Limbajul a devenit şi el un act mecanic. Adevărul despre noi rămâne întemniţat, adânc îngropat în suflet, pentru a ne chinui în lipsa unei căi de a se elibera.

Oamenii…se schimbă mult prea repede. Eu m-am schimbat, nu mai sunt acelaşi. Acelaşi cu cine, mă întreb ? Am rămas cu frânturi de amintiri, cu fragmente dintr-un film de acum 15 sau 20 de ani, dar încercând să retrăiesc starea de atunci mă izbesc de un zid, pe care uitarea îl ridică grăbită.

Mă trezesc, merg la muncă, revin acasă, mă apuc de altă muncă, dorm, mă trezesc din nou. Rutina a învins.

MAI ESTE MULT PÂNĂ DEPARTE

În învăţământ se prefigurează o nouă direcţie, o nouă abordare, o nouă viziune. Ştiu, sună anormal, utopic, în totală contradicţie cu realitatea pe care o ştim cu toţii. De fapt, aşa şi este. Moda simulărilor şi a simulacrelor promite să devină o corvoadă în plus atât pentru profesori, cât şi pentru elevi şi părinţi.

A trecut o lună şi jumătate de la celebra pseudo-evaluare la clasele a VIII-a, a XI-a şi a XII-a, considerată un dezastru naţional, şi intrăm deja în febra pregătirilor pentru simulările la clasele a II-a,  a IV-a şi a VI-a, căci până în luna mai nu mai este decât o aruncătură de băţ, cu o săptămână altfel şi o vacanţă pascală intercalate. Inevitabil, celebrele broşuri cu variante de subiecte au început să circule cu viteza luminii, în ideea îngrăşării porcului în ajun. Evident, exprimarea mult prea plastică vrea să scoată în evidenţă un neajuns major al conceperii acestor teste, pe modelul transdiciplinar bazat pe arii curriculare. Şi astfel apare prima mare problemă. Dacă la ciclul primar a fost implementat până la un punct acest tip de predare, la clasa a VI-a nici vorbă de aşa ceva. Separaţia disciplinelor în şcoală funcţionează mai eficient decât cea a puterilor în stat. Sunt curios cum vor reuşi să rezolve elevii subiectele, cel puţin la materiile care mă interesează în mod direct, respectiv Limba română şi Limba engleză, unde vor avea de răspuns la cerinţe absolut aberante, formulate în limba română pentru subiectele de limba engleză. Dacă luăm în calcul şi capacitatea limitată a copiilor de a face legături între materiile predate, chiar şi între cele conexe, prevăd că se conturează un nou fiasco în ceea ce priveşte rezultatele obţinute.

Asistăm la un paradox, în care copiii sunt obligaţi să se conformeze unor cerinţe impuse de sistem, când, de fapt, sistemul ar trebui regândit şi remodelat după nevoile lor, în atât de mult trâmbiţata şcoală centrată pe elev. Aceste noi evaluări, concepute pe tiparul deja contestatelor teste PISA, nu ţin cont de două implicaţii majore. Pe de o parte, nu ştiu dacă cineva a luat în calcul impactul şi efectele psihologice, dar nu m-ar mira să avem în curând teste de acest gen şi la grădiniţă. Pe de altă parte, rămâne în atenţie faptul că elevilor li se predă după un anumit model şi sunt evaluaţi după alte criterii, ceea ce îi scoate în afara tiparelor în care sunt obişnuiţi să raţioneze. Rezultatul acestei discrepanţe poate fi intuit de pe acum. În plus, aceste evaluări sunt lipsite de miză, iar elevii îşi pierd motivaţia ştiind că notele nu sunt trecute oricum în catalog.

Spuneam în articolul precedent că şcoala a devenit un tăvălug, care nivelează elevii şi ucide prematur creativitatea. Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns, modelele pe care le adoptăm sunt deja perimate în occident, iar noi ne dovedim, încă o dată, anacronici în aplicarea politicilor educaţionale.

Şi, pentru că tot vorbeam despre simulări şi examene, vreau să discut tangenţial şi despre o carte scrisă de Pasi Sahlberg despre sistemul educaţional din Finlanda. Sahlberg spune în „Lecţii finlandeze” că cel mai mare duşman al creativităţii este standardizarea şi că profesorii determină calitatea educaţiei. Dacă luăm drept axiomatice afirmaţiile lui Sahlberg, constatăm că învăţământul românesc rămâne corigent la ambele puncte.

Principiile de bază promovate în şcoala finlandeză sunt colaborarea, personalizarea, responsabilitatea bazată pe încredere reciprocă şi obiectivitatea. Comparând cu ceea ce se întâmplă în sistemul educaţional românesc, înţelegem că ne aflăm la poli diametral opuşi şi că rămânem copiii săraci ai Uniunii Europene, cu nasul turtit pe vitrina cu dulciuri a educaţiei finlandeze.

DESPRE PLOAIE

Plouă necontenit, de zile în şir, mărunt, agasant, întru amintirea unui deluviu de mult uitat. Umezeala grea se cuibăreşte în interstiţiile universului, sapă neobosită la temelia sufletului, până când firavul templu se prăbuşeşte în sine însuşi măcinat de mucegaiul care naşte un mucegai şi mai mare. Fiinţa se afundă în ea până când începe să mustească diluată, prin porii mizeriei de zi cu zi. În apa băltită cloceşte banalul, mundanul, materialul. Peste tot este noroi, apăsare, o stare de depresie nefirească. Plouă peste noi cu apă malignă, într-o lume astenică şi anchilozată de răutate şi toate celelalte metehne umane. Nervii inflamaţi îşi caută o cale de a se revărsa, într-o infecţie generală de iritare.

O mare de umbrele inundă trotuarele, un furnicar mecanic se perindă pe străzi. Începe primăvara, începe sezonul iepurelui de martie şi al pălărierului nebun. Nimeni nu mai are răbdare, zâmbetele sunt de complezenţă, oamenii poartă etichete cu preţ la vedere, conştiinţa sucombă asaltată de chinul grijilor mult prea lumeşti, mult prea materiale. Nimeni nu mai are timp pentru ceea ce contează cu adevărat. Diavolul rânjeşte mulţumit din spatele redutei de mărunţişuri, aruncând în bătaie de joc încă o mână de spoială peste această lume.

Este o ploaie ce îmbâcseşte aripile de înger, ce întinde la infinit petele meschine ale păcatelor strămoşeşti, ce împiedică privirea să se ridice spre cer. Stropii suprasaturaţi se agaţă agresiv, sapă în carne precum viermii hulpavi, îndeamnă la o alergătură bezmetică spre nicăieri. Existenţa devine o artă poetică întoarsă pe dos, scrisă de o mână stângace, pe un pergament scorojit. Izvorul vieţii a secat.

Tăcere

cuvintele eviscerate se zbat în agonie
neputincioase, muribunde,
pe infinitul unei mări
de semnificant
în putregaiul lor timpul a săpat
caverne colţuroase ce sfâşie fără zăgaz
epiderma gândurilor
realul se întrupează diform
din adâncul tenebrelor
întru pomenirea nefastă
a cărnii ce creşte malignă
uitarea a căzut grea
peste temelia fiinţei
în ziua cea de pe urmă
a lepădării de solzi şi burţi de chit
ne vom prinde în luptă dreaptă
cu sunetele necrozate

GÂNDURI RĂZLEŢE

Trăiesc zile interminabile, care mă sleiesc de puteri, mă doboară şi mă devorează. Sunt zile când tot ce îmi doresc este binecuvântarea nopţii şi a somnului fără vise. Adesea, nici nu am timp să mă gâdesc la ceea ce simt, la ceea ce vreau, la faptul că mai sunt o fiinţă umană, la iluzoria şi trecătoarea stare de bine, adesea confundată cu fericirea,

Din când în când, din tumultul acestui tăvălug se aud vocile celor plecaţi în lumea celor drepţi, care-mi amintesc de viermele biruitor, de lemnul putred şi pământul jilav, de eternitatea care aşteaptă îngăduitoare, fără a se grăbi, fără a spera.

Uneori, mă încăpăţânez să găsesc perenitatea în tot ce mă înconjoară, în sentimentele oamenilor, în starea de fapt a lucrurilor, în ceea ce sunt. Din această zbatere se naşte un hău fără capăt, care îmi răscoleşte liniştea, îmi scrijeleşte răni adânci în suflet, îmi răpeşte tihna somnului, îmi fură bucuria de a fi.

În paradigma efemeră a existenţei nimic nu durează la nesfârşit, oricât am dori. Anotimpurile se succed implacabile, anii trec peste noi, oamenii din viaţa noastră vin şi pleacă, iubirea se naşte, creşte si se autodevorează, obiectele se uzează, se strică si devin inutile. În acest spectacol trecător, eu încă mai caut acea clipă când îi pot cere timpului să rămână pe loc, încă aştept ceea ce nimeni nu-mi poate da, încă mai cred în basmele copilăriei, în exuberanţa tinereţii, în înţelepciunea bătrâneţii, în bunătatea oamenilor, în puterea de a ierta şi a cere iertare, aşteptând mântuirea de egoism, nepăsare, neîncredere, răutate, pizmă şi lăcomie.

Când sublimarea concretului devine o idee mult prea îndepărtată, nu îmi rămâne decât să accept povara fiinţei şi să merg mai departe, sperând că pe drumul meu, în călătoria către niciunde, suferinţa va obosi şi va rămâne în urmă, până când se va pierde de mine.

Şi toate se întâmplă în răstimpul unei clipe din veşnicia conştiinţei, dacă aşa ceva va fi existând.

POVESTE DE IARNĂ

Anotimpurile trec fără să le luăm în seamă, fără le vedem frumuseţea, fără să ne desprindem niciodată de blestemul momentului prezent. Uneori, ne permitem scurte clipe de retrospecţie, în care ne dăm seama că a mai trecut încă o etapă a vieţii, că nu mai suntem la fel, că ne păcălim pe noi înşine atunci când ne spunem că urmează mereu o altă zi. Privim întotdeauna cu nostalgie către trecut şi regretăm lucrurile pe care nu le-am făcut la timpul lor, căci nu se vor mai întoarce niciodată. Sunt iremediabil pierdute.

Un plăpând grăunte de grâu a răsărit în plină primăvară, s-a copt şi va rodi către toamnă. Când viscolul va şuiera peste câmpia stearpă , se va ascunde din nou în pământul din care s-a născut, va căuta din nou binecuvântarea uitării de sine şi de toate, va visa că totul nu este decât un vis. Ce simplu poate fi închisă viaţa unui om în povestea unui simplu bob de grâu. Din ţărână ne trezim la viaţă, ca să ajungem tot ţărână. Mama tuturor celor vii ne aşteaptă răbdătoare cu braţele deschise, primitoare, pentru o ultimă îmbrăţişare. Pântecul ei cald şi protector ne va ocroti până la sfârşitul timpului. Venim de niciunde şi plecăm către nicăieri, fără să aflăm vreodată care este menirea noastră. Iar între aceste două momente de răscruce, cele mai importante ale existenţei noastre, ne permitem un răgaz în care să ne bucurăm de soare, de lumină, de ploaie, de nori, de iubire, de zâmbetul unui copil. Avem timp să ne întristăm, să suferim, să ne doară existenţa.

Am răsărit primăvara, am încolţit în ţărâna vieţii şi am ieşit în lumina dimineţii. Am urmat fără voia mea toate legile nescrise ale firii şi am crescut, cu ochii ridicaţi către cer, visând să pot atinge stelele. Am mers pe cărările bătute de alţii înaintea mea, încercând să învăţ din propriile greşeli şi să calc pe drumuri descoperite de mine. Am crescut drept, fără să simt greutatea grijilor care încovoiaseră spicele mai bătrâne din jurul meu. M-am bucurat de soare şi am trăit copilăria cu dezinvoltura pe care doar un copil o poate avea. Din tot ce a fost şi nu va mai fi niciodată, ea singură a trecut ca  o ploaie de vară, intensă şi scurtă, ce nu-mi va mai hrăni niciodată spiritul însetat.

Acum, în plină vară, îmi amintesc, când şi când, răcoarea dimineţilor când încă eram verde. În arşiţa vieţii, am început să mă coc, să dau roade. Spicul meu este bogat şi plin de poveţele auzite de la alţii, o înţelepciune ce nu vrea să fie dată uitării. Din când în când, mă aplec până la pământ în bătaia vântului, apăsat de anii ce au scrijelit răni adânci în suflet. Mă tem că mă voi frânge şi voi rămâne acolo, jos. Mă lupt să stau drept printre spicele celorlalţi, să uit că există păsări de pradă şi molime care îmbolnăvesc iremediabil fiinţa. Sufăr pentru mine şi pentru ceilalţi, plâng pentru mine şi ceilalţi. Mă doare timpul ce se scurge către matca sa, mă sufocă destinul care merge înainte, nemilos şi implacabil.

Vara mea este pe sfârşite. Voi savura fiecare anotimp al vieţii, îl voi sorbi cu setea călătorului pierdut în deşertul nepăsării şi al răutăţii oamenilor. Voi păstra în amintiri tot ce a fost bun şi voi încerca să uit ce a fost rău. În fiecare zi, voi adăuga, bob cu bob, câte ceva în spicul înţelepciunii. Când va sosi toamna, fruntea îmi va fi plină de gânduri, iar timpul îşi va fi croit cărări adânci pe faţă. Tâmplele îmi vor fi ninse, la fel cum piscurile munţilor anunţă din timp sosirea iernii. Toate anotimpurile mele îşi vor fi văzut nestingherite de drumul lor, dinainte ştiut. Bătrâneţea va veni cu viscol de gânduri şi lupi care urlă la lună. Amintirile se vor răsuci de pe fus, regretele vor dori să fie băgate în seamă. Voi privi cu nostalgie spicele tinere care au răsărit din mine şi care, la rândul lor, vor naşte alte şi alte spice. Iar eu mă voi întoarce de unde am plecat, visând că trecerea mea pe acest tărâm a lăsat urme.

Iluzii

 Trăim cu iluzia că suntem stăpânii vieţilor noastre, ne îmbătăm cu apa rece a liberului arbitru, ne facem chip cioplit din lucrurile pe care le cumpărăm pentru a umple un vacuum, greşit resimţit ca fiind fizic. Iar timpul trece neiertător peste noi, aşteptand rabdător scadenţa.

Iluzia libertăţii este cea mai periculoasă, pentru că ne adoarme conştiinţa, ne amăgeşte cu certitudinea unor lucruri efemere, ne lasă fără apărare în faţa meschinăriei vieţii. Libertatea, mai ales cea individuală, este atât de greu de obţinut în termenii pe care egoul îi impune, încât devine motiv de frustrare. În mod inevitabil, din conflictul iscat între principiile personale şi situaţiile inevitabile de compromis, cea mai şifonată iese conştiinţa.

Poate de aceea sunt cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu mine. De aceea scriu şi mă scriu, din pasiune, dar mai ales ca tratament împotriva propriilor demoni. Iubesc cu tot sufletul, deşi mă tem că nu voi primi în schimb iubire cu aceeaşi măsură. Asta e, oamenii fură la cântar, măsluiesc zarurile şi umblă cu ocaua mică, mai ales când este vorba de sentimente. Sunt stresat de tot de şi de toate, nu îmi găsesc liniştea, îmi fac zile negre şi nopţi albe singur, atunci când mai am loc de cei din jurul meu. Am prieteni puţini, pentru că e mai sigur aşa. Probabilitatea de a fi dezamăgit este mai mică. Nu am încredere în oameni, pentru că uneori nu pot avea încredere nici în mine însumi. Îmi cântăresc îndelung deciziile, le analizez sub toate aspectele, despic firul în patru, apoi mă hotărăsc sub impulsul momentului. Aşa am impresia că încă mai am libertatea de a alege.

Respect, atât cât e posibil în România, legile şi legea bunului-simţ. Sunt politicos cu cei care merită şi bădăran cu cei care nu merită oricum să fii politicos cu ei. Muncesc mult, pe bani puţini. Uneori, mă întreb de ce o mai fac.

Sunt plin de contradicţii, dar nu mă deranjează. Ar fi bine ca ceilalţi să se obişnuiască, eu nu am de gând să mă schimb. Mă simt bine în pielea mea şi am încetat de mult să mai încerc să înţeleg oamenii. Acum, din comoditate, e mai simplu să-i ignor. Dacă insistă să mă provoace, nu îmi este deloc greu să-i înjur. Sunt loial din principiu, dar îmi dau seama că principiile nu ar trebui urmate întotdeauna, pentru că este total contraproductiv. Sunt prieten devotat şi duşman neînduplecat. Nu-mi plac nuanţele de gri, mai ales într-o lume care rulează în alb-negru.

Cred în lucrurile obţinute cu muncă, sudoare, construite în timp.

Fumez tocmai pentru că e la modă să renunţi la ţigări, dar mai ales fiindcă îmi place.

Timpul meu este mult prea preţios. Am învăţat că timpul vindecă orice rană. Întrebarea este ce te faci când nu ai timp.

Sunt eu cu mine şi mă împac de minune. Dacă cineva nu mă place, nu mă deranjează. Sentimentul este reciproc.

Sunt doar un om şi, spre deosebire de mulţi alţii, nu mă străduiesc să devin o maşină. Perfecţiunea există doar în filmele SF, în basme şi în închipuirea unora. Din păcate, toate sunt pure invenţii, aşa că rămân la părerea mea. Dacă cineva se simte deranjat de ceea ce am spus, este liber să îşi manifeste dezacordul. Nu promit că voi răspunde, pentru că îmi place să   îmi respect  promisiunile.

ŢARA LIDERILOR INFORMALI ŞI DELIRUL PUTERII

După 14 ani, mai buni sau mai răi, în sistemul de educaţie, credeam că mi-a fost dat să văd cam tot ce se poate vedea, să trăiesc toate situaţiile ridicole şi absurde posibile şi, ca atare, nimic să nu mă mai surprindă.

Ca diriginte, am învăţat că ar fi ideal să numesc liderul formal al clasei din rândul liderilor informali, pe care grupul îi acceptă ca atare şi cărora le recunoaşte implicit autoritatea. Din păcate, realitatea mă convinge, dacă mai era nevoie, că ceea ce încercăm să construim în şcoală este profund şi temeinic contrazis de realitatea societăţii în care trăim. Este tot mai clar că există o sciziune uriaşă între aptitudinile şi atitudinile pe care încercăm să le formăm la elevii noştri şi deprinderile necesare pentru a supravieţui în România zilelor noastre, în care, cu foarte mici excepţii, liderii sunt exclusiv formali, impuşi cu forţa, prin distragerea atenţiei sau prin manipulare.

Am moştenit de pe vremea comunismului tare sociale care se încăpăţânează să se perpetueze, ne-am ales cu apucături ce s-au înfipt adânc în subconştientul colectiv, am schimbat doar forma, nu şi fondul. Cultul personalităţii încă răzbate dinspre trecut, dacă nu la nivel de orânduire socială, cel puţin la nivelul mentalităţii individuale. Funcţiile sunt încă momeala ideală pentru a orbi conştiinţa şi principiile, oamenii încă se visează lipiţi pe vecie de un scaun sus-pus, fiecare vrea să devină un şef mai mare sau mai mic, după facultăţi, cum ar zice un personaj din „Moromeţii”.

Iar când puterea, sub orice formă de manifestare, devine scop în sine, mai este doar un pas până la germinarea ideii că sistemul, oricare ar fi el, se va prăbuşi în lipsa celor îmbătaţi de cântecul sirenelor şi de aerul rarefiat din sferele înalte. Ajunşi brusc în vârful piramidei, liderii făcuţi, nu născuţi, încep să creadă că au dreptul de a decide discreţionar asupra destinelor celorlalţi. Treptat, dezvoltă un ciudat simţ al proprietăţii, în care instituţiile publice se confundă cu domeniul privat. Uită rapid de unde au plecat, uită să fie oameni, uită că ceilalţi sunt oameni, uită că demnitatea nu este covor pe care să te ştergi cu bocancii. Oamenii în toată firea sunt trataţi precum copiii neascultători, puşi pe rele şi indisciplinaţi, care merită din plin o muştruluială straşnică, menită să le bage minţile în cap. Toţi ceilalţi devin nişte maşinării care trebuie să execute, să se supună şi să funcţioneze ireproşabil după un plan prestabilit. Schimbarea de perspectivă este radicală, iar defectele subalternilor capătă dimensiuni hiperbolice, în timp ce calităţile primesc sufixe diminutivale.

Şefia a rămas boală naţională. O vedem pe viu, la simplul funcţionar public greţos de la ghişeu, la paznicul semianalfabet din supermarket, la banalul purtătorul de caschetă care te opreşte fără motiv în trafic, la asistenta sclifosită şi  plictisită, la medicul care te tratează cu indiferenţă, la directorul de şcoală, la vârful ierarhiei. Puterea şi iluzia că ea este pentru totdeauna le ia minţile oamenilor, îi fac să se creadă deasupra tututor, îi smulg cu forcepsul de pe postamentul legăturii cu realitatea şi îi aruncă într-o lume abstractă şi suprarealistă. Şi astfel se ajunge la etapa în care delirul puterii naşte psihoze naţionale. Devenim, pe zi ce trece, paranoici. Vedem corupţie şi corupţi chiar şi acolo unde nu există. Din cauza unor derapaje izolate, ajungem să-i considerăm pe toţi infractori până la proba contrarie. Asupra tuturor planează prezumţia de vinovăţie. Mai întâi emitem sentinţe şi abia după aceea judecăm, ca în fabule. Turbată după senzaţional, presa a ajuns din câinele de pază al democraţiei un biet maidanez jegărit, care aleargă cu limba scoasă de un cot după resturi suculente. Scandalul devine indice de rating pentru televiziuni. România se transformă, încet şi sigur, într-un ospiciu în aer liber, plin de sociopaţi cu drept de liberă practică.

POVESTE DE CRĂCIUN

Se apropie sărbătorile. Toată lumea aşteaptă nerăbdătoare tăvălugul zilelor libere, de parcă zilele au intrat în sac, de parcă este prima dată când vine Crăciunul, de parcă este ultimul an nou ce mai poate fi sărbătorit. Toată lumea intră în stază pentru o vreme, oraşul devine pustiu, pe străzi mai aleargă câţiva câini rătăciţi.

În 2012, toţi aşteptau cu înfrigurare, la propriu şi la figurat, sfârşitul lumii. Nu a venit, a mai trecut un an, nimeni nu se mai gândeşte serios la acel balon de săpun umflat cu forţa în mass-media. Şi, uşor, fără să ne dăm seama, timpul a trecut pe lângă noi şi peste noi.

Febra cumpărăturilor stă să izbucnească din nou. Cumpărăm orice, nu mai contează ce, nu mai contează cu ce, nu mai contează cât, cu o frenezie ce pare să umbrească raţiunea. Căci, ca o adevărată societate capitalistă de consum, ne- am obişnuit rapid să luăm totul de-a gata. Este mai comod, e mai rapid, e mai convenabil, e mai aproape de un automatism menit să ne transforme în mici roboţi.

Priveam azi un reportaj la televizor. Tradiţiile culinare de Crăciun aduse în piaţă, în stradă, oameni care cumpărau carne, cârnaţi, tobă, caltaboş, măcelari care tranşau porcul sub ochii uimiţi ai trecătorilor, gospodine ce umpleau cu sârg cârnaţi. Şi, pentru o clipă, mi-am amintit tot acel ritual al sacrificării porcului, la care participam cu o bucurie inexplicabilă pe când eram copil. Încă mai simt mirosul de paie şi şorici ars, crucea însemnată pe fruntea porcului, mila ce se citea în ochii tatălui meu pentru animalul căruia îi pusese nume, aburul de ţuică fiartă. Ţin minte cum înveleam porcul cu pătură, pentru ca şoriciul să fie mai fraged,cum animalul devenea treptat muşchiuleţi, şunculiţe, cârnaţi lăsaţi la zvântat sub streaşina casei, untură topită strânsă în borcane. Totul era făcut în casă, totul era gătit cu pasiune, cu pricepere, cu dragoste. Erau momente magice, irepetabile, ce par acum desprinse din alte vremuri, din altă viaţă. Căci, privind în urmă, îmi dau seama că, pe măsură ce anii au trecut peste mine, am pierdut multe din acele clipe unice care îmi făceau existenţa o stare de bine perpetuă. Mi-au rămas vii în amintire momentele de referinţă în care familia devenea un univers în sine, în care ne adunam toţi, părinţii, eu, fratele meu, unchii, mătuşile, verii.

Încă văd cu ochii minţii aluatul pregătit pentru pâine, frământat cu încăpăţânare de mama, până când era mulţumită de consistenţa şi culoarea lui. În nări îmi pătrunde mirosul de prăjituri coapte, de cozonac aburind, proaspăt făcut, de friptură, de murături pregătite după reţete doar de tata ştiute.

Încă mai am vie imaginea bradului frumos împodobit, pe mine, aşteptându-l până noaptea târziu pe Moş Crăciun, cadourile apărute ca prin minune dimineaţa,dezamăgirea mea că iarăşi m-a luat somnul înainte ca Moşul să apară.

Mă gândesc acum, la vârsta maturităţii, când am la rândul meu copii, dacă nu cumva le răpesc din acele bucurii simple ale copilăriei mele. Încerc, atât cât pot, să le ofer măcar o parte din ceea ce eu am trăit. Nu ştiu de ce, dar colindele nu mi se mai par autentice, mesele îmbelşugate nu mai au farmecul de odinioară, lumea este prea grăbită, prea afundată în goana după nimic, oamenii prea ocupaţi cu osândirea portofelelor.

Îmi doresc un Crăciun ca altădată, cu zăpadă, cu ger, cu portocalele mult dorite, cu bananele verzi, lăsate la copt pe sobă. Îmi doresc, în nostalgia mea, să mai fiu pentru o zi copil, să uit de griji, de stres, de muncă, să mă mulţumesc cu puţin şi să fiu fericit fără să caut un motiv.

TOTUL DESPRE NIMIC

„Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Aş fi vrut să scriu despre multe lucruri săptămâna aceasta. Aş fi scris despre ciocoii vechi şi noi, cu dedicaţie, prolog şi epilog. Aş fi vorbit despre apucături din vremuri de demult, ce încă nu au dispărut, ba chiar înfloresc în prag de iarnă. Aş fi meşterit din cuvinte o întreagă poveste, cu personaje diverse şi alese pe sprânceană, aş fi narat despre oameni negri la suflet, despre infantilismul perpetuat până la vârsta maturităţii, despre politeţea de complezenţă, menită să ascundă gânduri meschine. Aş fi vrut, mai mult decât orice, să vorbesc despre câini care mor de drum lung şi deontologi care mor de grija altora, despre veşnica mâncătorie din părţile dorsale din veşnica Românie, despre întâlnirea nefastă dintre nesimţire, prostie şi laşitate, despre fiinţe penibile, despre satisfacţia bolnavă a răului făcut până la capăt.

Mi-aş fi dorit să scriu despre demnitatea umană confundată cu preşul de la uşă, despre delirul puterii, despre oameni care vor să-i educe pe alţii, dar au eşuat în a se educa pe ei înşişi, despre urechi plecate la cleveteală, despre atitudinea de preşcolar a indivizilor ajunşi la vârsta tâmplelor încărunţite, despre nevertebrate cu pretenţii de antropoide înzestrate cu conştiinţă, despre cloaca în care intru zilnic şi din care încerc să ies mereu cu sufletul neîntinat, despre oameni care nu au ce face cu viaţa lor şi găsesc că este mai interesant să se ocupe de vieţile altora.

Aş fi vrut să pun pe tapet şi pe rol oameni care au impresia că stau drept şi judecă tot drept, aş fi dorit să spun că încă mai există caracter, principii şi curaj, că răzbunarea e arma ştim noi cui, că raţiunea are câştig de cauză în faţa deciziilor luate cu o inimă împietrită, că bunătatea nu a murit, că a fi om este încă o calitate, că bârna din propriul ochi e mai evidentă decât paiul din ochiul altuia. Aş fi vrut să spun că oamenii sunt previzibili, mai ales când îi macină propriile frustrări şi când au impresia că lumea ar sta în loc fără ei.

Apoi, m-am gândit că toate aceste nimicuri nu merită nici măcar o propoziţie, fie ea şi simplă, cu un banal subiect şi un amărât de predicat. Ar fi o risipă inutilă de cuvinte, de timp şi de energie. De data aceasta, mă declar învins şi las mârlănia să-şi ia cuvenita fleică. Aşadar, azi nu am scris nimic. Ce ar putea fi de spus despre metehne ce ne înconjoară în fiecare zi, la tot pasul ?

TRAFIC DE… IDEI

Să vă spun o poveste, dacă îmi este îngăduit. Am avut parte de o săptămână agitată, la muncă, acasă, dar mai ales pe stradă. Istorioara ce urmează este definitorie şi simptomatică pentru ceea ce se întâmplă atunci când, ca orice om, încerci să mergi pe trotuar sau pe stradă, cu propriile picioare sau cu picioarele pe pedalele maşinii.

A fost odată, ca niciodată (şi, sincer, nici nu mi-aş dori să mai fie şi altă dată) o trecere de pietoni, pe un bulevard (înnobilare oferită pe nedrept, căci este doar o banală stradă, obosită şi peticită) o trecere de pietoni marcată corespunzător pe asfalt, străjuită de două falnice indicatoare şi luminată la minte de două semafoare. Şi, cum se întâmplă, un pieton (adică eu, autor şi narator) aşteaptă cuminte, în lumina zgârcită a amurgului, să se facă mult aşteptata şi epifanica undă verde. Iar ea, unda verde, nu stă prea mult pe gânduri. Pietonul nostru trece, fără să-şi aducă aminte că, simbolic vorbind, orice spaţiu care presupune o traversare este o limită între două lumi, în cazul de faţă cea a celor vii şi posibila lume a celor ce dorm somnul de veci. Undeva, pe la jumătatea drumului, apare fiara rea, cu patru roţi, care scoate flăcări pe dos şi mârâie pe bot, gata să treacă peste eroul nostru neiniţiat. Ca în orice basm, eroul are un moment de inspiraţie supranaturală (sau poate doar noroc chior) şi se opreşte, fără a face pasul fatal. Iar fiara, cu o altă fiară în ea, opreşte, geamul se coboară, iar patrupedul înghesuit între volan şi scaun începe să latre, cu iz de înjurături, trimiteri la starea de increat şi referinţe sexuale.  Cum în basme firul narativ nu se desfăşoară ca în povestea noastră, eroul rămâne mai întâi consternat, apoi uimit şi, în final, enervat. Îi bate obrazul hidrei cu şapte capete, dar fără pic de minte, şi îi arată pe malul opus al Styxului de asfalt un personaj verde de ciudă, ce mimează că merge. Geamul se ridică, bovina apasă cu copita pe acceleraţie şi pleacă mai departe, căutând alte şi alte victime.

A mai fost odată, dar nu ca altă dată, o maşină albă, cu un om negru la suflet la volan. Şi se făcea că maşina mergea pe unde omul negru o ducea, adică pe o cărare îngustă, pe unde loc nu mai era decât pe un sens. Iar omul nostru negru vede un alt om, pe care evident îl cunoaşte, şi opreşte calul alb în mijlocul cărării. Deschide uşa, descalecă pe pe caii putere şi se duce să schimbe o vorbă-două cu cel de pe trotuar, că de, poate nu se mai văzuseră de mult timp. Numai că, între timp, pe aceeaşi cărare voiau să mai treacă şi alţii, dar pe unde, căci cele două vorbe se transformaseră deja în aduceri aminte şi rememorări lungi cât o viaţă. Iar cei ce aşteptau să treacă au început să apese ostentativ pe claxonul din dotare, ca să le scurteze discuţia. Omul negru se uită nedumerit, apoi începe să se lumineze de ce unii fac atât de multă zarvă. Îşi termină conversaţia, şi trece mai duios decât Anastasia, ca într-o scenă filmată cu încetinitorul, nu înainte de a-i apostrofa pe claxonaci: „Ce-aveţi, bă, de vă grăbiţi aşa ?”

Pe când se potcovea puricele, adică în România zilele noastre, se zice c-ar fi fost o uliţă ce venea cândva de la o mare fierărie, acum rămasă oale şi ulcele. Şi-n capăt de uliţă, o benzinărie. Iar lângă benzinărie, un semafor, din întâmplare tricolor. Plecând Harap-Alb de la amintitul semafor, pe direcţia înainte, nu pe cărări ocolite, se trezi cu o mare şi luxoasă trăsură peste el, căci vizitiul nu auzise în viaţa lui de prioritatea de dreapta, el fiind cu orientări de stânga. Au urmat, desigur, episodul iniţierii lui Harap-Alb prin limbaj sacru (prin trimiterea la cele sfinte) şi dilema privitoare la galbenii daţi de birjar stăpânirii pentru a putea înhăma legal caii la trăsură. Şi cum repetitio mater studiorum est, iar istoria revine la intervale regulate, acelaşi episod desprins din filme de coşmar, nu din poveşti cu zâne, are loc de mai multe ori, în zile şi timpuri diferite, până când Harap-Alb se învaţă minte şi îşi dă seama că pe tărâmul zgripţuroaicei poţi muri liniştit cu dreptatea în braţe.

Ar mai fi de spus multe alte istorioare, cu zmei la volan, cu oameni obişnuiţi, cu morţi, cu vii care primesc pedepse cu suspendare, cu ziarişti care doboară eroi de pe cai cu două roţi, cu soţii de politicieni care distrug echilibrul cosmic al unor familii şi scapă basma curată, cu spâni burtoşi care înving, cu balauri care nu se aleg cu capetele tăiate, cu măscărici care derapează şi vai de cap unde nu-i cap,  cu multe şi neştiute.  Mai este o poveste despre traficul dintr-o ţară aflată peste şapte mări şi şapte zări, departe de lumea civilizată, în care binele nu învinge niciodată, în care legea este o glumă proastă, în care finalul cu o mare şi gogonată minciună este cât se poate de adevărat.

Dar cum poveştile au şi un tâlc, mă gândesc că întotdeauna există ceva de învăţat din ele. Lăsând la o parte aspectul moralizator (că doar de mitocănie, prostie, nepăsare şi nesimţire nu o să se vindece niciodată ţara aceasta), trecem la partea de învăţăminte bătrâneşti, care asigură o viaţă lungă, liniştită şi vegetativă.

Nu mai traversaţi oameni buni pe trecerea de pietoni şi nici în ruptul capului când este verde la semafor. Asta dacă mai vreţi să ajungeţi să spuneţi poveşti nepoţilor. Toţi ştim că în România se traversează pe unde vrei, când ai chef, cum vrei. Dacă eşti regulamentar, eşti mort.

În prostia lor, unii dau involuntar sfaturi bune. În definitiv, în poveşti, ca şi în viaţa reală, e nevoie şi de astfel de personaje. Nu vă mai grăbiţi atât, fiindcă deveniţi stresaţi, stresul generează probleme cardiace, medicamentele sunt scumpe, medicii şi mai scumpi, infarctul e sport naţional, decesele sunt la ordinea zilei, populaţia în continuă scădere.

Fie că sunteţi pietoni, fie că sunteţi la volan, e musai să mai ţineţi cont şi de oamenii din jurul vostru. Nu de alta, dar fie vă enervaţi inutil, fie nu rezolvaţi nimic. Există liber arbitru. Alegeţi ce variantă doriţi.

Şi nu uitaţi, beţi cel puţin doi litri de apă zilnic. Nu se ştie niciodată când veţi avea nevoie de hidratare după o traversare regulamentară, iar prin spitale nu prea mai există perfuzii. În plus, nu vă faceţi sânge rău inutil. Nu mai există suficienţi donatori şi oricum o transfuzie este mai riscantă decât un salt în gol în traficul de basm din ţara de nicăieri.